27 mar. 2015

Scrisori in palma. Cred

faith

Cred ca am inceput sa te uit; sa-ti uit atingerile - putine, cum au fost - , sa-ti uit atitudinea razboinica de copila revoltata si mereu in garda. Cred ca am inceput sa iti las mai mult loc - desi ti-ai luat din plin. Cred ca dincolo de declaratiile mele a stat o disperare si o singuratate pe care acum o imbratisez cu drag, caldura, pe care (mi-)o primesc si de care ma bucur - chiar daca este fada, de cele mai multe ori seaca si inca nu-mi vad orizontul, nu-i vad capatul. Cred ca dincolo de semnele pe care (intotdeauna eu primul) ni le dam, sporadic, ramane amintirea frumoasa a ceva neimplinit dar deja nemai-cautat, sunt aproape convins ca nemaidorit. S-ar putea ca ultimele "atingeri" - mereu considerate (nu-i asa?) de tine ca fiind incercari de influentare, sa vina din partea mea. O oglinda sparta; cioburi reflectand lumini si fete ale trecutului - sau ale trecuturilor, ale trecerilor. Asta sunt acum. Ma adun. Cred ca ma adun si am credinta ca reusesc si fara tine sau fara ele - sau fara o "ea". Eh, desigur că-mi trebuie o ea ca sursa de inspirație, de fapt ca element declanșator. Insa nu-mi mai trebuie ca "jumătate" sau drept implinire. Sau cred asta, trebuie sa cred. A început si la mine sa funcționeze "trebuie" - era cazul, nu?

22 dec. 2014

Scrisori in palma. Te astept


1822559Te-as fi asteptat. Stiam amandoi asta cand ai plecat catre ce credeai a fi “mai bine”. Poate chiar iti este mai bine, un bine fluid si schimbator – de la anotimp la anotimp. Mi-ai tot repetat sa nu te astept si ca nu se va intampla (dar, mai stii, nimic nu se intampla ci este facut sa aiba loc ori nu) vreodata “noi”. Stiu, acum ca si atunci, ca asa este, ca noi a fost o dorinta de-a mea, un cantec de lebada – stii, legenda care spune ca lebada canta o singura daca, inainte de moarte, nu e adevarata – pana la urma rasfrant in ceea ce am facut si spus, scris, cantat, pictat cu lumina. Te-as fi asteptat.

21 dec. 2014

Calatorie

Fishing_boat_Che_Guevara_1KA-25-ul nostru aterizeaza langa Njafabad, o suburbie a Esfahanului. Spitalul la care urma sa ajung – din nou ma mira ca nu sunt, totusi, off-grid – este Alzahra Super Speciality Hospital, folosit de noi si de UN atunci cand este cazul. Si ma intreb – oare nu ma pot opri niciodata? – cum ma vor duce de la Amir Abad tocmai pana pe Bulevardul Sofeh; insa cum ai mei – ai mei? – sunt plini de resurse sunt sigur ca au “gasit” o “coloana oficiala” – culmea, cu atat mai riscant in Iran. Eva nu se dezlipeste de mine de parca mi-ar fi medicul curant, da ordine in dreapta si-n stanga; asta ma intriga, parca nu ea fusese cea care a bagat un glont in mine cu vreo cateva ore mai devreme. Mergem, asadar, spre Alzahara unde, culmea, dam la intrare de Alexandra-Vanessa – doar n-a venit tocmai din Kuala Lumpur pentru mine?! – si de Mahid Rezvani, neurochirurg, directorul “facilitatii”.

18 sept. 2014

Mesaieed. Adio

4a4b1180394d0Picture 8
Sari de pe vas! Plonjeaza in apa - apa aia rece care o sa te faca sa ingheti in mai putin de 40 de secunde - daca vrei sa traiesti! Imi soptea in ureche ca un descantec: “Vei fi bine, o sa te gasesc”. Mainile ei firave dar mortale aproape ma impingeau peste balustrada, tinandu-ma in acelasi timp intr-un “esti al meu, pricepi?”. Stiam ca ma va gasi daca voi supravietui. Pana la urma....
...
Avionul intampina un gol de aer si zdruncinatura ma trezeste brusc. Sunt la bordul - bine ca nu-l pilotez eu - unui jet Avanti II; nu prea indicat pentru aterizarea ce urma, insa rapid. Mesaieed urma sa fie inca una dintre acele destinatii pe care aveam sa le tin minte pentru ciudateniile lor. Plecasem de la Elko, Nevada, si inca ma miram cum de a ajuns ea acolo. Urma sa fie – din nou – o misiune “hit and run” doar ca de data asta nu aveam echipa de backup si extragere, odata plecat eram pe cont propriu si oricine ar fi negat vreo legatura cu mine. Old same, old same – nu mai facusem asa ceva de ani.