30 iun. 2014

SnapKnot
Courtesy of: SnapKnot

1 apr. 2014

Free givaway

https://contest.io/c/ag4dauoe

7 feb. 2014

Primorosas–concert vocal-simfonic (Gabriel Bebeselea–dirijor, Monica Balasoiu, Radu Dunca–vioara, Rodica Vica–Soprana

31 dec. 2013

Bambuser broadcast

12 nov. 2013

Scrisori in palma. Mi-e dor...


Mi-e dor de tine, stii? Ca atunci cand primul lucru pe care il faceam cand veneai acasa era sa ne luam in brate, acolo, la usa, tinandu-ne strans pentru ca cele cateva ore fara celalalt era prea mult. Asa de dor incat uneori ratacesc pe drumurile – laturalnice – ale unui orasel de provincie in care te-am intalnit de doua ori; nu, de trei, o data pe stadion. Mi-e la fel de dor ca atunci cand am intrat in mare cu tine la 11 noaptea si, pentru prima data, am simtit ca nu mi-e frica sa – incerc – sa inot. Ca atunci cand te-am prins de coama blonda si te-am sarutat in mini-portul pentru iahturi, parandu-ni-se atat de normal desi era prima data cand ne vedeam. Mi-e dor de tine ca si cum ti-as fi luat cartea – “stapanul Muntelui”, Dumas, mai stii? – de pe scaun doar ca sa am motiv sa intru in vorba cu tine. Ca atunci cand te-am dezbracat ca sa te tin strns in brate in acel apartament de la Cluj-Napoca si iti aparai corpul cu mainile, sa nu fi vazuta. Mi-e atat de dor incat as asculta din nou cu tine, o noapte intreaga, RockFM – eu, cel care nu poate adormi cu sunet si lumina imprejur. Mi-e asa de dor sa te privesc prin geamul dintre bucatarie si balcon cum gateai cu atata pasiune si pricepere, cu arta, vorbind despre viitor. Stii cat de dor mi-este sa ma cert cu tine si apoi sa facem dragoste “imbibati” de alcool – vodka, bere dark strong si vin rosu dulce, amestecate? Sau sa calatorim cu trenul in acea caldura insuportabila si sa-mi spui “you’re my ex ex” chiar daca la final mi-ai zis “sa nu crezi ca functioneaza, ca o luam de la capat”. Mi-e dor sa merg cu tine la pestera de sare de la Meledic si sa ti se aseze din nou un fluture pe umarul drept. Sa fugim la un final de saptamana la Olanesti si, chiar daca ti-am lovit masina – nu stiam ca servofrana nu functioneaza cu motorul oprit – sa ne traim pasiunea pentru ultima data. Mi-e dor sa mergem impreuna la evenimente si sa ne intalnim pe ascuns la Sinaia desi eram din acealsi oras. De noaptea in care am venit la tine – singura noapte – si, suparat, sa ma duc la culcare pentru ca aveai de terminat o traducere pentru un client, apoi sa vii calda, langa mine, si sa nu dormim pana cand fiecare am plecat pe drumul lui: eu catre Pitesti, tu catre Botosani. Mi-e dor de noptile in care stateam de vorba pana spre dimineata iar copiii te sunau des pentru ca erau suparati ca mami a ramas in alta parte si de datile in care fugeam de la aniversari, intalniri, ca sa fim impreuna desi finalul avusese deja loc. Mi-e dor sa te vad imbufnata si nervoasa si sa vin dupa tine in dormitorul cu acel pat imens ca sa te iau in brate sa te linistesc, chiar daca ti-am reprosat ca din patru zile m-ai tinut in casa mai mult de doua si jumatate, cand as fi vrut sa vizitam orasul impreuna. De discutiile noastre nocturne pana la ora trei, in care ne intepam, cadeam in cald si curgator, ne curtam – aparent reciproc – si te ajutam sa corectezi textele pentru carti sau blog, mi-e dor. De zilele cand chiuleam amandoi de la scoala si faceam dragoste, la tine, trebuind sa plec pana sa ajunga ai tai acasa, imi este dor. Mi-e dor pana si de momentul in care ti-am zis, nervos, “nu ma mai inspiri” si ai plecat fara sa te uiti inapoi. De saptamanile de la Covasna in care nu stiam prea bine daca sunt indragostit de tine sau de prietena ta – si colega noastra de camera – si cand nu am reusit sa vedem ultima mocanita in functiune pentru ca ne-am impotmolit in zapada. Mi-e dor pana si de acea prima – si singura intalnire – din Gara de Nord, cand te-am sarutat inainte de a te saluta, pentru ca apoi sa merg cu tine toata noaptea pana la Pascani, sa ma intorc si sa nu mai stiu de tine apoi. Mi-e dor de mainile care mi le-au cuprins pe ale mele ca si cum mi-ar fi strigat “te simt”, la McDonald’s. Mi-e dor de felul in care ne refugiam la ultimul etaj al caminului din Grozavesti ca sa scapam de colegele tale de camera. De felul tau imbufnat si radical de a “defini” iubirea si de felul in care mereu, unul dintre noi, revenea si aplana conflictul, pentru ca ne iubeam. Mi-e dor de felul in care scriam impreuna, amandoi psihologi, amandoi scriitori, amandoi visatori, amandoi prinsi in “nu se poate”. Te recunosti? Eu nu; dar stiu ca esti cate ceva din fiecare. 

4 nov. 2013

Trebuie sa fug


Ouagadougou nu mi-a placut niciodata. Conteaza? Ciudat, am ales sa merg dupa ea desi aveam cel putin trei posibilitati oficiale de plecare din Kuala Lumpur, pe langa cele stiute si folosite de mine de obicei. Hotelul Azalai se afla intr-o zona centrala – desi pe aici totul pare periferie fata de orasele europene – intre strazile Joseph Ki-Zerbo si Independentei. Sunt aici de doua zile si nu am incercat sa iau legatura cu ea. O vad uneori trecand – la aceleasi ore si in compania acelorasi persoane, una fiind comisarul care m-a luat de la aeroport – dintre ministerul afacerilor externe catre cel al mediului, la nu mai mult de 250 de metri de fereastra mea.
Astazi, o privesc inca o data. De la masarda hotelului, zona unde are acces numai personalul de serviciu. Fereastra mica si joasa ma face sa stau retras. Poarta – de ce nu ma mir?- una dintre rochiile verzi pe care i le-am admirat mereu si in care am admirat-o intai de la distanta apoi de care am scapat-o prin tot felul de camere de hotel. Cumva, mi-e dor. Nu acum, stop. Merge alene, daca nu ar avea acea mapa ai putea crede ca se plimba – cine s-ar plimba in soarele din Burkina Faso la ora 13, totusi? Tinuta gen femeie de afaceri nu mi-a parut niciodata potrivita pentru ea; probabil pentru ca am vazut-o mereu ca partenera si mai apropiata decat ar fi fost, sa zicem, normal. Prea sobra, desi sexy, cu parul buclat in vantul desertului si sandalele facute cadou de mine, in Malta.
Buclele pe care acum le privesc prin luneta. Delta Titanium. De patru minute nu-mi mai aud nici respiratia, nici gandurile. Langa mine, in stanga, am pe telefon un mesaj gata de expediere: “trebuia sa o faci in Kuala Lumpur. Al tau, pana acum...”; apasarea unui buton lipseste pentru ca ea sa citeasca si sainteleaga, chiar daca este trimis de pe un numar local, nou. Merge atat de regulat, pasul si secunda, respir atat de sacadat – imi dau seama acum – incat ma intreb daca voi da, cumva, gres, prima data. “Te iubesc” spun, in gand, imaginandu-mi ca o mai strang o data in brate – asta ma linisteste de fiecare data. Respiratia mi se domoleste, indexul incepe sa apese pe tragaciul pustii L115A3, Long Range Riffle, indexul stang apasa pe butonul de trimitere a mesajului. O vad, mai precis ii vax ochii, privindu-si telefonul si apoi intorcand privirea, culmea, tocmai spre locul unde sunt postat. Stie. Stie ca vine un moment in vietile noatre, cel in care suntem tinte, uneori se intampla sa fin tinte ale .partenerilor sau fostilor parteneri. Accepta gandul, automat, respiratia mi se blocheaza vazandu-i lacrima ce incepe sa se formeze in conltul ochiului caprui-verde. Mana libera i se duce la buze – catre nimeni, pentru cei care o vad acum – si glontul porneste. Cand mana ii atinge pieptul si lacrima formata se desprinde de coltul ochiului drept si porneste catre barbie glontele deja incepe sa-i perforeze craniul si este aruncata in iarba artificiala de langa trotuarul cu mormane de praf desertic adus de vant. De vantul schimbarii fiecaruia dintre noi. “Adio, Eva” soptesc si ma ridic intr-un genunchi ramanand gol de mine, parca nestiind ce trebuie sa fac dupa ce elimin o tinta. De data asta stiu, insa. Trebuie sa fug. Eva a fost tinta mea, doar a mea, am eliminat-o ca sa pun capat torturii “iubire-lipsa”, asa cum era sa faca si ea cu zile in urma. Trebuie sa fug. Cat va trece pana voi fi eu tinta?

31 aug. 2013

Kuala Lumpur. Eu te-am iubit, si poate ca iubirea...


- Mai stii...
- Chiar nu poti lasa trecutul deoparte? Mana ei mica o cuprinde pe a mea si ne continuam plimbarea pe strada Parlamentului. De cate ori te vad, te gandesti la noi, imi povestesti despre cate cineva, de ce nu poti sa fii doar aici?
Am ajuns in urma cu doua zile cu o cursa comerciala din Filipine. Primisem la hotel un plic, cu un bilet de avion si urari de bine. Fara expeditor; fara amprente si nu prin serviciile postale, cum aveam sa constat apoi. Nu stiu de ce ma mai mir ca dau peste Eva cand ma astept mai putin, in cele mai ciudate locuri si ocazii. Dar sa fiu "trimis" in Kuala Lumpur, sa ma mai si duc - nostalgii? - si sa o gasesc pe deasupra cazata la hotelul meu, e prea de tot.
- Eva, intr-o saptamana ma insor
- Si vrei sa profiti de timpul inca liber? Inteleg
- Nu; nu stiu... tu ma cunosti cel mai bine, si stii cat de putin ma cunosti. Parca-mi vine sa dau inapoi. Mi-e, cum spuneai de mult, lin, si mi-e tumult; stii, ii spun oprindu-ma pe iarba din ASEAN Sculpture Garden, parca as prefera din nou sa fiu singur si responsabil doar pentru mine, decat...
- Ti-e frica sa o pierzi.
- Mi-e frica sa va pierd pe toate. Tu nu mi-ai fost un punct vulnerabil... oficial, in toti anii astia. Ea, la fel, inaintea deciziei noastre. Dar, Eva draga, stii cum se folosesc, cum ne folosim de cei dragi, de familie, de... cum nu le dam liniste altora si cum pot sa nu ne-o da. Spune-mi, cand te-ai maritat cu Alex ai crezut ca-ti va fi mai usor, atunci?
Se intoarce cu spatele la mine si se lasa pe spate in bratele mele, prima lacrima atingandu-mi deja bratul stang.
- N-ai voie! aproape imi urla strangandu-mi mana cu degetele-i inclestate. A fost... in alta viata; ofteaza si ma priveste, brusc intorcandu-se spre mine, sfidatoare. Tu, noi, plaja, Germania, Sighisoara, tundra, au fost in alta viata, pricepi? Opreste-te si lasa-ma sa ma opresc si eu, ignora-ma! Acum tu o sa pleci; vorba aia, eu cui raman? Nu, cealalata vorba, viata merge mai departe. Stai de aproape trei ani la El Aayoune cu Mia si tanjesti dupa viata de dinainte. Imi cuprinde chipul cu mainile, tare, strans. Crezi ca nu vad, crezi ca nu se vede? Ai impresia ca... Se lasa sa cada intr-o parte, pe iarba, iar plansul incepe sa o zguduie. Trebuia, spune printre sughituri, sa ramai cu noi.
Ma aplec asupra ei incercand sa-i opresc plansul, sa o scot din starea pe care nu am cunoscut-o niciodata. Nu am mai vazut-o asa; nici macar cand a murit Alex nu s-a manifestat in felul asta. Si, cumva, cred ca e prima oara cand mi-e teama pentru ea, pentru interiorul ei fragil niciodata lasat la lumina in tot iuresul asta tampit cu misiuni, plecari, veniri care niciodata nu au fost si sosiri, cai si vieti curmate, "trebuie" care a urmarit-o obsedant inca de cand era copila si neimpliniri-dureri de zi cu zi.
- Te-as lua cu mine, Eva draga. Aisling, inceputul meu... ii soptesc, ridicand-o de pe iarba. Zambeste trist.
- Eh, Tenerife, misiunea falsa... de cate ori mi-am dorit ca cele reale sa fie ca atunci... imi strange bratul cu ambele maini si incepe sa mearga cu mine inapoi spre China Town Inn, hotelul nostru.
- Cam e de mers ceva. Uite, acolo, ii arat catre inaltimile dinspre Bentong...
- Nu-mi mai spune povesti! ma opreste. O sa-mi fie dor si de asta, stii tot de parca ai fi trait sute de ani in fiecare loc de pe planeta; da, o sa-mi fie dor, ofteaza lansad privirea in pamant iar pasii i se raresc. Ramai in camera mea noaptea asta? Hai, poimaine pleci, in cateva zile te insori, nu erai tu adeptul eficientei? Ce ar conta ceva... nu, de fapt nu aia vreau, doar sa mai fii cu mine ca alte dati. O opresc brusc.
- Hei, ce-i cu tine? Cred ca ar trebui sa te retragi si tu. Dupa un timp, doar stii...
- Lasa, mergi cu mine si fii cu mine azi, apoi... vedem. Imi ia mana si ne continuam drumul catre hotel, incet, cumplit de incet; oricine ne vede ar crede ca suntem un cuplu, eventual indragostiti, dupa o cearta; cu siguranta nu un operativ si un consultant-fost-operativ la, probabil, ultima lor intalnire.
- Mia, uite… Se posteaza brusc in fata mea cu mainile in sold si ochii mari, aproape ma izbesc de ea. Aaa… ce e?
- Mi-ai spus “Mia”. Ai plecat deja. Aproape ca-i vad lacrimi in ochi, a doua oara in aceeasi seara. Se intoarce pe jumatate si o ia la fuga pe strada Raja (fa ceva solicitant cand te coplesesc emotiile, stiu) dar cand ajunge la raul Klang se aseaza pe o margine si izbucneste in plans, de-a binelea. Mia, ha? Mia! Nu mai ai rabdare, la naiba, te voiam doar pentru mine o ultima data si tu… spune printre sughituri. N-am vazut-o niciodata plangand de-a binelea, nici nu mi-am imaginat-o asa. Dar ea sa fie...? De ce ma mai mir? Din cauza razboiului civil, autoritatile filipineze tin neaparat sa stie destinatar si expeditor si imprima – cand deschid corespondenta, adica de cele mai multe ori – pe partea interioara a plicurilor, macar adresa de expeditie, daca nu datele complete. Vazusem 52 Jalan Petaling, 50000 Kuala Lumpur, Wilayah. Insa, cum biletul de avion era pentru Malaesia, nu-mi pusesem prea multe intrebari – tocmai eu. Ma asez pe jos langa ea si-i iau mainile in ale mele, privind-o; pe cealalta parte, masinile trec spre ministerul industriilor, in liniste dar cu luminile girofarurilor rasfrangandu-se asupra noastra.
- Unde e pentru tine “acasa”? o intreb, privind pe langa ea, peste umar, la reflexiile din Klang. Se opreste brusc din plans, respiratia i se blocheaza pentru cateva secunde, inghite in sec iar ultimele lacrimi i se usuca pe chipul cu reflexii albastru-rosii ale girofarurilor si in ochii adanciti in ai mei si de-odata tristi insa fara revolta de adineauri. Se ridica de parca pamantul ar fi cel impins cu picioarele, nu corpul ei s-ar opune gravitatiei, tragandu-ma de mana in asa fel incat, o data intoarsa si sprijinita in coate de balustrada podului bratele mele o infasoara si ma trezesc lipit de ea. Privind in apa, incepe sa vorbeasca abia auzit
- Acum inteleg. “Acasa” vrei. Iarta-ma. Pauza pana la urmatoarele cuvinte imi pare distanta dintre “zidurile” Marelui Canion. Abia asa imi dau seama. Te iubesc, si… O opresc intorcand-o spre mine, cuprinzandu-i chipul intre maini ca de mult si privind-o contrariat si cu “stiam, de ce asa tarziu…?”
- Uf, Eva, abia acum… haide, trebuie sa te odihnesti. O trag de mana in directia hotelului, aproape smucit, mergand cumva in fata ei, trebuie sa o deconectez de la “azi”. Merge in spatele meu mai mult plutind, lasandu-se condusa, desi o simt incordata; incordarea care necesita descarcare, nu cea “de teren”. Un grup de turisti trece pe langa noi; smulg o floare din mana unei femei si ma intorc spre Eva care, brusc, se loveste de mine. Cineva din grup protesteaza, altcineva il vede si-i pune o mana pe umar a “stai cuminte”; Mark, partenerul meu in cateva operatiuni de salvare este, de cativa ani, ghid, stie bine ca nu ar iesi scandal insa ar fi victime.
- De ce abia acum, mai? De ce tocmai cand stii ca urmeaza sa… inspir a “ia-o de la capat”, cand stii ce urmeaza, imi spui “te iubesc”? Mi-ai mai sugerat, spus prin semne, parca impactul, totusi…
- F, atat o sa-ti spun de acum, F, vei fi o litera si o amintire superba – uneori - , Flavian, asta a venit peste mine; da, stiam dar, la dracu’, n-am simtit niciodata atat de… liber. As fi vrut… nu mai conteaza, si asta doare. Si e stupid. Si e naucitor. Si mi-esti asa de drag, fir-ar! Floarea ii ajunge in buzunar, cine mai tine cont ca a rupt-o? iar bratele ei ma cuprind pe cand chipul i se ascunde in imbracamintea mea izoterma.
- Copila, incep insa reactia ei violenta ma opreste; da cu piciorul in pamant si se uita la mine cu pasiune-ura.
- Nu-mi mai spune asa! Nu ma fa sa retraiesc tot!
- Copila – reiau, prinzandu-i chipul cu o mana si mainile cu cealalta – oricum, indiferent ce, o sa fie bine. Pentru tine, pentru noi, fiecare sau altfel, o sa fie bine, pricepi? Opreste-te, nu te mai chinui.
- Da, pricep, spune inmuindu-se. Hai. Acum ea ma trage de mana spre hotel insa mersul este incet, lin, vad ca se lupta cu ceva si nu sunt lamurit daca lupta este intre ea si ea ori intre ea si “trebuie”.
Intrarea hotelului este intr-un fel de labirint de lucruri atarnate, ca totul pe aici; ai ales cartierul chinezesc, bravo, ii spun in gand. Intrand, imi pare ca inauntru e mai mare decat afara, senzatie naucitoare, iar lumina artificiala – fara lampioanele chinezesti, doar becuri disimulate – imi da si mai tare senzatia ca as fi intr-un laborator. Cele doua femei de la receptie o saluta pe Eva si ii intind un plic – ea este de mai multe zile aici. Ma impinge usor catre scari.
 - Noaptea asta ramai cu mine.
Camerele noastre sunt la primul etaj iar eu ma simt de parca Eva m-ar conduce din mintea mea, aproape ca nu ma pot opune. A ei este austera, ca si cum ar fi venit aici cu un scop, nu pentru cateva zile libere de viata noastra obisnuita.
- Hei, la mine e mai…
- Shh, imi pune un deget pe buze, esti al meu, pricepi? Asa ca totul e ca mine inca doua zile cat mai stam pe aici.
- Incerc. Ma bag la dus. Si n-o sa ies pe “you can leave your hat on”. Radem amandoi, ma expediaza catre dus cu un “haide, fugi, nu ma spune de-astea” sugerat din mana dreapta fluturand in aer. Stanga o are aproape inclestata pe plicul primit de la receptie. In cinci minute ies de la dus simtind fum. Fum, in camera, nu ajuns in camera. Eva tocmai arde plicul – acum desfacut, dar cu ce era in el pus la loc inauntru – intr-o cupa si, vazandu-ma, toarna deasupra apa din vaza. Mirarea din privirea ei inca ma mai amuza, cand o surprind cumva
- Ceee? Era pentru mine si doar atat, spune, fugind catre baie si aruncandu-si hainele de acolo, una cate una, spre camera.
Misiune? Avertizare? Daca stia ca urma sa inceapa o misiune nu m-ar fi chemat; desi, la noi, acum la ei, nu putem sti mereu dinainte. Iar din cate stiu eu – chiar, cat mai stiu din interrior, de cand m-am retras in Africa? – Eva nu pleaca niciodata neinsotita in misiuni. Ar fi trebuit sa vorbesc la centru – me placea sa-i spunem, in joaca, “centru” – inainte sa plec din Manilla; am intuit sau am vrut sa fie Eva cea care pusese totul la cale si, pana la urma, cine m-ar fi convocat in Malaesia?
Intra in camera, vaporoasa, se aseaza langa mine pe canapea si cuprinzandu-mi gatul cu bratele imi spune “stii, iubitule, o duci iei tu pe Alexandra de la scoala azi?”. “Trebuie sa fiu inca la birou la ora aia, avem o sedinta cu directorul de vanzari pe Europa de Est, ti-as fi – mda, stiu, mi-ai fi recunoscatoare – recunoscatoare” si ma pupa pe nas. Vaza de pe biroul transparent arunca umbre pe peretele opus gradinii, pare ca omnstri cu aripi verzi urmeaza sa apuce in gheare oua de pterodactil nascute (ouale se pot naste?) bobite albe de hartie pe care sunt scise secretele lumii. Ea fuge printre razele de soare care strapung usile de sticla ale intrarii din spate si dispare de parca ar merge pe raze. In douazeci de minute trebuie sa fiu si eu la birou, asa ca-mi arunc pe mine un sacou si ies prin fata. Buchetele de trandafiri albi vestejiti tocmai cad din bratele ingerului cu aripi lasate proiectat de vitraliile usii cand SUV-ul negru trece pe strada noastra si genunchii mi se inmoaie sub primul glont de care sunt atins. Mana mi se intinde instinctiv spre telefon, vreau sa-i spun sa aiba grija de fiica noastra, insa imi pierd cunostinta inainte de asta.

- Hei, ce visezi? o aud pe Eva in timp ce se strecoara, goala, in spatele meu si ma strange in brate de parca nu ar vrea sa-i mai lipsesc vreodata. Ramai al meu, mai spune, iar eu ma lipesc mai bine de ea.
- Mereu am fost al tau. Cad intr-un somn de care rar am parte, in siguranta, a mea si al ei, fara sa mai visez.
…..
O miscare fina ma trezeste. Mana ei nu mai este peste mine, simt insa, pe tampla dreapta, presiunea unul cerc rece. Putina lumina care patrunde in camera prin perdelele rosietice imi permite sa privesc in oglinda: Baikal MP-446, o arma cam mare pentru mana ei delicata, dar mortala. Inca goala, este partial aplecata peste mine, mana ii tremura – simt asta in presiunea si miscarea armei – fiind pe linia dintre hotarare si renuntare. Mana stanga incearca sa mi se duca lin sub perna spre Glock-ul meu cand ii simt pistolul apasand si mai tare pe tampla.
- Ma urasti? O intreb, calm, cumva asteptand usurarea dupa ce ea ar apasa pe tragaci.
- Te... te... trage aer in piept si il retine. La dracu, te iubesc. Ii aud oftatul de inceput de plans. Trebuie sa plec. O sa ne mai vedem, cred. Dau sa ma intorc cu fata in sus, cand simt patul armei lovindu-mi ceafa si ma cufund intr-un somn vecin cu nestiinta. La dacu, te iubesc, o mai aud repetand ca pentru ea.
…..

Spitalul Tung Shin nu se impune prin cele opt etaje ale lui, nici nu este renumit pentru serviciile medicale. Ma aflu la primul etaj, intr-o rezerva – ciudat, daca am fost adus la urgente – a carei fereastra da spre sud, unde pot vedea Apple Inn; acolo as fi ales sa stau daca nu as fi primit deja si instructiuni de cazare. Usa rezervei se deschide fara zgomot iar in cadrul ei isi face aparitia o asiatica cu zambetul deja lipit de figura. Privirea mi se indreapta catre ea si din gura imi iese, in timp ce zambetul deja ma contamineaza:
- Lucy Liu?
- As vrea eu, spune, in timp ce se aseaza la capatul patului. Va simtiti bine, vad, domnule Warren. Intinde o mana mica si fina, prezentandu-se. Vanessa
- Mae? replic, aproape izbucnind in ras si intinzand, la randu-mi, mana. Christian. Da, ne simtim bine.
- Poate ar trebui sa va trimit si la neurologie… cateva zile, spune, facandu-mi cu ochiul; daca nu, sunteti asteptat – imi indica aruncandu-si privirile spre fereastra iar odata cu asta parul ei descrie un arc reasezandu-i-se in dezordine pe fata. Afara, doua masini albe cu insemnele UN sunt parcate cu spatele iar langa una dintre ele un individ fumeaza aparent neglijent.
- A fost lasat asta pentru dumneavoastra… imi intinde ezitanta un plic alb-roz cu un trandafir albastru in colt; semnul nostru. Eva. Ceva nu pricep… Dupa ce semnati puteti pleca, mi se adreseaza din nou, cu un formular prins de un clipboard albastru in mana. Presupun ca voi cei de la corpul diplomatic al Statelor Unite nu prea aveti timp. Aham, deci cineva m-a internat cu acea acoperire; pf, sa stiu si eu macar. Dar, cine? Asta, dupa… si un deget firav arata catre plic; desigur, daca…
- Multumesc! semnez formularul si o expediez din-un gest si o vad muscandu-si buzele a ciuda. Faina fatuca; daca mai stau pe aici, poate…
Ma ridic inca putin ametit si, la fereastra, ii fac semn celui de langa masina Natiunilor Unite sa astepte putin, apoi ma intorc la pat si desfac, prudent, plicul.
Eu te-am iubit, si poate ca iubirea… (Stiu poezia asta, fir-ar! in suflet nu s-a stins de tot/Dar nici neliniste si nici durere/Ea nu iti va mai da, asa socot. Isi ia adio? Ce naiba…?) Dragul meu (oh, hai ca asa nu mi-o imaginasem) in plic ai sa gasesti doua bilete de avion, cu unul te poti intoarce in Filipine (vai, dar cata generozitate! Viermele nelinistii nu-mi da pace oricat as incerca sa ma desprind; de ea, nu am reusit nicicand) iar celalalt este pentru Ouagadogou, unde voi fi pentru catva timp (fir-ai, te tii dupa mine, doar ca la un desert si doua state mai incolo…) . Am aranjat sa poti pleca si cu un avion militar care te poate duce oriunde alegi. Iarta-ma, m-ai sfasiat cand mi-ai spus Mia, iar in camera, nu stiu, nu as vrea ca cei care ne fac profilul psihologic sa stie de asa ceva. Daca intr-o zi o sa dispar, ca si tine acum cativa ani, vei fi singurul care o sa stie unde sunt, cum eu am fost pentru tine atunci. Ar trebui sa fii cautat si escortat de un corp al ONU, oficial apartii de corpul diplomatic al SUA aici, in Malaesia. Sa nu te mire, soferul e din Myanmar si vorbeste o engleza stalcita (ce aranjamente facusi, mandro!)
- Doriti sa plecati acum? Vocea asiaticei ma intrerupe din ganduri
- Imediat, da, vreau.
Stai linistit, Vanessa e de-a noastra (normal, m-as fi mirat sa trimiti tu plicuri prin oricine). Mi-e un fel de dor…
Ma ridic, imi arunc sacoul pe mine si spre iesire ma opresc langa Vanessa.
- Acum plec. Multumesc! Asta e… acoperirea ta normala, de zi cu zi? o intreb afundandu-ma in ochii ei negri.
- Nu, ceva mult mai rau… pentru mine, spune oftat in timp ce privirea-i cade spre podea si mainile ei micute mi-o cuprind pe a mea, aproape intr-un fel de mangaiere.
- Inteleg, ii spun, ciupind-o de obraz. Cobor scarile late iar dupa iesire trec pe langa cele doua masini albe ale natiunilor unite si-i fac semn celui care astepta: Nu.
…..
Avionul aterizeaza lin pe aeroportul Ouagadogu si trei masini ale politiei parcheaza in fata acestuia. Caldura ma face sa nu pot respira cateva secunde, la iesire. Un comisar ma intampina si ma conduce la una dintre masini, imi deschide portiera din dreapta si urca apoi la volan.
- Hotel Amiso, spun, si convoiul pleaca in liniste

 
Powered by Blogger