21 dec. 2014

Calatorie

Fishing_boat_Che_Guevara_1KA-25-ul nostru aterizeaza langa Njafabad, o suburbie a Esfahanului. Spitalul la care urma sa ajung – din nou ma mira ca nu sunt, totusi, off-grid – este Alzahra Super Speciality Hospital, folosit de noi si de UN atunci cand este cazul. Si ma intreb – oare nu ma pot opri niciodata? – cum ma vor duce de la Amir Abad tocmai pana pe Bulevardul Sofeh; insa cum ai mei – ai mei? – sunt plini de resurse sunt sigur ca au “gasit” o “coloana oficiala” – culmea, cu atat mai riscant in Iran. Eva nu se dezlipeste de mine de parca mi-ar fi medicul curant, da ordine in dreapta si-n stanga; asta ma intriga, parca nu ea fusese cea care a bagat un glont in mine cu vreo cateva ore mai devreme. Mergem, asadar, spre Alzahara unde, culmea, dam la intrare de Alexandra-Vanessa – doar n-a venit tocmai din Kuala Lumpur pentru mine?! – si de Mahid Rezvani, neurochirurg, directorul “facilitatii”.

Trecand pe langa el, o aud pe Eva soptindu-i: “asta a fost cu otrava” – deci de acolo delirul meu (cine stie ce-oi fi spus?) – pe drumul incoace

Ii fac semn sa se apropie si cu respiratia intretaiata – imi mai revenisemn, oricum – ii spun “Te-ai indepartat atat de mult, Eva. De ce… - nu voiam s-o intreb de ce se indepartase ci altceva, nu stiu.

- Vorbim dupa ce-ti revii complet, o aud spunand in timp ce-mi strange mana.

“I wanna lay you down on a bed of roses” imi fredoneaza mintea in timp ce sevofuranul mi se scurge prin vene. Urmeaza sa fiu operat. Am nevoie de ea; sunt semi-constient, la mine niciodata anestezicele nu au functionat complet; trebuie sa fie aici – cumva stiu ca e aici – stiu ca cel putin supravegheaza; va mai dura un timp, cu siguranta, pana aflu de ce m-a impuscat iar acum are grija de mine.

---------

- Stii, n-o sa mai gasesc una ca tine

- Nu mai sunt altele ca mine, spune, lasandu-se pe spate in scaunul barcii pescaresti care ne duce catre Sarigerme. De acolo ne vom indrepta spreaeroportul Dalaman si apoi catre casa. Casa. Noi avem “casa” ori “acasa”?

- Sa nu crezi ca sunt inca sub influenta…

- La dracu, am incercat sa te omor, cum poti sa te porti asa si sa-mi vorbesti in felul asta?

- Uf, Eva, noi am trecut prin atatea incercari si stari incat un glonte in plus sau in minus nu mai conteaza, nu-i asa?

- Dar stii ca odata ajunsi acasa – ma rog, in tara – ne vom relua drumurile si nu sunt prea sigura ca ni se vor mai intersecta.

- Stiu. Asa cum stiu ca acum esti aici ca sa ma supraveghezi, nu ca ti-ar fi drag; am ajuns in pozitii-oglinda. Era treaba mea sa fac asta

- Era, spune si-si incruciseaza bratele la piept

Ma trag mai aproape de ea si o intreb in soapta, desi la orice miscare corpul meu protesteaza

- Tu chiar ai incredere in astia?

- Le-am “spus frumos” ca-I platesc in bani sau gloante; tu m-ai invatat

- Oh, draga mea, ai ajuns cum nu mi-as fi dorit vreodata.

Valurile albastre, fara spuma, aproape cristaline, ne leagana usor insa clavicula mea stanga si muschii intercostali spun “au” la fiecare miscare mai ampla a barcii.

- De ce? – o aud de-odata, fara a continua intrebarea. Se uita la mine fix, provocator in sensul de lupta, parca mi-ar sari la gat, imaginar, in orice moment

- De ce… ce? De ce tu? De ce te-am “atras” in asta? De ce m-am lasat vrajit de imaginatia despre “noi” si, totusi, nu am facut nimic in legatura cu asta; la naiba, tu m-ai refuzat mereu. De ce… ce?

- Las-o balta. Isi intoarce corpul pe jumatate spre prova si ma lasa asa, nedumerit. N-ar fi prima data gandesc si ceva ma face sa vreau sa sper ca nu e ultima data chiar daca intalnirile noastre din ultimul timp au fost din ce in ce mai ciudate, mai dure si periculoase pentru unul sau celalalt. Sarigerme Water Sport Center este vizibil, nu mai avem mult pana la destinatie – noi niciodata nu avem mult pana la o destinatie. Ma asez si mai aproape de ea:

- Pentru ca “orice, oricum, oricand”. Asta ramane valabil indiferent ce se intampla. Las-o tu balta; ma rog, las-o apa – incerc sa rad insa durerea e prea mare la nici 36 de ore de la incident. Trebuia sa stii; tu ai fugit, plecat, evitat, nu eu. O sa fie bine. Oarecum.

18 sept. 2014

Mesaieed. Adio

4a4b1180394d0Picture 8
Sari de pe vas! Plonjeaza in apa - apa aia rece care o sa te faca sa ingheti in mai putin de 40 de secunde - daca vrei sa traiesti! Imi soptea in ureche ca un descantec: “Vei fi bine, o sa te gasesc”. Mainile ei firave dar mortale aproape ma impingeau peste balustrada, tinandu-ma in acelasi timp intr-un “esti al meu, pricepi?”. Stiam ca ma va gasi daca voi supravietui. Pana la urma....
...
Avionul intampina un gol de aer si zdruncinatura ma trezeste brusc. Sunt la bordul - bine ca nu-l pilotez eu - unui jet Avanti II; nu prea indicat pentru aterizarea ce urma, insa rapid. Mesaieed urma sa fie inca una dintre acele destinatii pe care aveam sa le tin minte pentru ciudateniile lor. Plecasem de la Elko, Nevada, si inca ma miram cum de a ajuns ea acolo. Urma sa fie – din nou – o misiune “hit and run” doar ca de data asta nu aveam echipa de backup si extragere, odata plecat eram pe cont propriu si oricine ar fi negat vreo legatura cu mine. Old same, old same – nu mai facusem asa ceva de ani.