Scrisori in palma. Te astept


1822559Te-as fi asteptat. Stiam amandoi asta cand ai plecat catre ce credeai a fi “mai bine”. Poate chiar iti este mai bine, un bine fluid si schimbator – de la anotimp la anotimp. Mi-ai tot repetat sa nu te astept si ca nu se va intampla (dar, mai stii, nimic nu se intampla ci este facut sa aiba loc ori nu) vreodata “noi”. Stiu, acum ca si atunci, ca asa este, ca noi a fost o dorinta de-a mea, un cantec de lebada – stii, legenda care spune ca lebada canta o singura daca, inainte de moarte, nu e adevarata – pana la urma rasfrant in ceea ce am facut si spus, scris, cantat, pictat cu lumina. Te-as fi asteptat.
Stiu ca nu ai fi vrut dar stiu ca a fost un moment in care ai vrut, te-ai speriat (“sperietura” era constanta si autoindusa) si ai plecat lasand in urma, cum ai zis, “trecutul”; nu poti lasa trecutul in urma, timpul e o conventie, mai stii? “Maine nu exista”. Mai mult, de fapt te-am asteptat, am dorit si sperat o schimbare de ganduri, de stare, un – da, recunosc – “dezastru” care sa te intoarca, emotional, catre mine, vreun “el” care sa te raneasca suficient de rau incat sa mergi catre cineva cunoscut bine – eu – dar nu atat de tare incat sa te inchizi mai mult decat erai deja, decat te-am ajutat sa devii. De cate ori ti-am spus, oare, ca mi-e dor de tine? De cate ori dorul asta neimpartasit – ar fi si aiuristic, sa nu spun stupid, ca un dor sa fie impartasit, nu e firesc asa ceva – m-a facut sa-mi intind o mana rugatoare catre tine, sa-ti inalt un imn spre ferestrele turnului tau – aparent de fildes – , sa te chem ori sa merg dupa tine, sa aleg calea ta desi nu-mi era (este?) caracteristic? De cate ori, copila, am spus, am scris, ti-am sugerat ca acel “orice, oricum, oricand” a ramas si va ramane valabil, ca voi fi chiar si umbrela de vreme rea nu doar pentru ca pot, nu doar pentru ca vreau, nu doar pentru ca esti tu, nu doar… Daca tu m-ai “lasat in urma”, nu te las eu. Te-as fi asteptat… de fapt, te astept, stii? Stii. Sa nu uiti ca la mine e cald si sigur, intotdeauna se masoara prin intensitate, nu prin “timp”, ca aici, oriunde va fi “aici” in cursul vietilor noastre, va fi locul tau de refugiu in caz de “rau”. Oricand. Te astept.
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

1 comments:

Adauga comentariu