Trebuie sa fug


Ouagadougou nu mi-a placut niciodata. Conteaza? Ciudat, am ales sa merg dupa ea desi aveam cel putin trei posibilitati oficiale de plecare din Kuala Lumpur, pe langa cele stiute si folosite de mine de obicei. Hotelul Azalai se afla intr-o zona centrala – desi pe aici totul pare periferie fata de orasele europene – intre strazile Joseph Ki-Zerbo si Independentei. Sunt aici de doua zile si nu am incercat sa iau legatura cu ea. O vad uneori trecand – la aceleasi ore si in compania acelorasi persoane, una fiind comisarul care m-a luat de la aeroport – dinspre ministerul afacerilor externe catre cel al mediului, la nu mai mult de 250 de metri de fereastra mea.
Astazi, o privesc inca o data. De la masarda hotelului, zona unde are acces numai personalul de serviciu. Fereastra mica si joasa ma face sa stau retras. Poarta – de ce nu ma mir?- una dintre rochiile verzi pe care i le-am admirat mereu si in care am admirat-o intai de la distanta apoi de care am scapat-o prin tot felul de camere de hotel. Cumva, mi-e dor. Nu acum, stop. Merge alene, daca nu ar avea acea mapa ai putea crede ca se plimba – cine s-ar plimba in soarele din Burkina Faso la ora 13, totusi? Tinuta gen femeie de afaceri nu mi-a parut niciodata potrivita pentru ea; probabil pentru ca am vazut-o mereu ca partenera si mai apropiata decat ar fi fost, sa zicem, normal. Prea sobra, desi sexy, cu parul buclat in vantul desertului si sandalele facute cadou de mine, in Malta.
Buclele pe care acum le privesc prin luneta. Delta Titanium. De patru minute nu-mi mai aud nici respiratia, nici gandurile. Langa mine, in stanga, am pe telefon un mesaj gata de expediere: “trebuia sa o faci in Kuala Lumpur. Al tau, pana acum...”; apasarea unui buton lipseste pentru ca ea sa citeasca si sainteleaga, chiar daca este trimis de pe un numar local, nou. Merge atat de regulat, pasul si secunda, respir atat de sacadat – imi dau seama acum – incat ma intreb daca voi da, cumva, gres, prima data. “Te iubesc” spun, in gand, imaginandu-mi ca o mai strang o data in brate – asta ma linisteste de fiecare data. Respiratia mi se domoleste, indexul incepe sa apese pe tragaciul pustii L115A3, Long Range Riffle, indexul stang apasa pe butonul de trimitere a mesajului. O vad, mai precis ii vax ochii, privindu-si telefonul si apoi intorcand privirea, culmea, tocmai spre locul unde sunt postat. Stie. Stie ca vine un moment in vietile noatre, cel in care suntem tinte, uneori se intampla sa fin tinte ale .partenerilor sau fostilor parteneri. Accepta gandul, automat, respiratia mi se blocheaza vazandu-i lacrima ce incepe sa se formeze in conltul ochiului caprui-verde. Mana libera i se duce la buze – catre nimeni, pentru cei care o vad acum – si glontul porneste. Cand mana ii atinge pieptul si lacrima formata se desprinde de coltul ochiului drept si porneste catre barbie glontele deja incepe sa-i perforeze craniul si este aruncata in iarba artificiala de langa trotuarul cu mormane de praf desertic adus de vant. De vantul schimbarii fiecaruia dintre noi. “Adio, Eva” soptesc si ma ridic intr-un genunchi ramanand gol de mine, parca nestiind ce trebuie sa fac dupa ce elimin o tinta. De data asta stiu, insa. Trebuie sa fug. Eva a fost tinta mea, doar a mea, am eliminat-o ca sa pun capat torturii “iubire-lipsa”, asa cum era sa faca si ea cu zile in urma. Trebuie sa fug. Cat va trece pana voi fi eu tinta?
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu