Scrisori in palma. Mi-e dor...


Mi-e dor de tine, stii? Ca atunci cand primul lucru pe care il faceam cand veneai acasa era sa ne luam in brate, acolo, la usa, tinandu-ne strans pentru ca cele cateva ore fara celalalt era prea mult. Asa de dor incat uneori ratacesc pe drumurile – laturalnice – ale unui orasel de provincie in care te-am intalnit de doua ori; nu, de trei, o data pe stadion. Mi-e la fel de dor ca atunci cand am intrat in mare cu tine la 11 noaptea si, pentru prima data, am simtit ca nu mi-e frica sa – incerc – sa inot. Ca atunci cand te-am prins de coama blonda si te-am sarutat in mini-portul pentru iahturi, parandu-ni-se atat de normal desi era prima data cand ne vedeam. Mi-e dor de tine ca si cum ti-as fi luat cartea – “stapanul Muntelui”, Dumas, mai stii? – de pe scaun doar ca sa am motiv sa intru in vorba cu tine. Ca atunci cand te-am dezbracat ca sa te tin strns in brate in acel apartament de la Cluj-Napoca si iti aparai corpul cu mainile, sa nu fi vazuta.
Mi-e atat de dor incat as asculta din nou cu tine, o noapte intreaga, RockFM – eu, cel care nu poate adormi cu sunet si lumina imprejur. Mi-e asa de dor sa te privesc prin geamul dintre bucatarie si balcon cum gateai cu atata pasiune si pricepere, cu arta, vorbind despre viitor. Stii cat de dor mi-este sa ma cert cu tine si apoi sa facem dragoste “imbibati” de alcool – vodka, bere dark strong si vin rosu dulce, amestecate? Sau sa calatorim cu trenul in acea caldura insuportabila si sa-mi spui “you’re my ex ex” chiar daca la final mi-ai zis “sa nu crezi ca functioneaza, ca o luam de la capat”. Mi-e dor sa merg cu tine la pestera de sare de la Meledic si sa ti se aseze din nou un fluture pe umarul drept. Sa fugim la un final de saptamana la Olanesti si, chiar daca ti-am lovit masina – nu stiam ca servofrana nu functioneaza cu motorul oprit – sa ne traim pasiunea pentru ultima data. Mi-e dor sa mergem impreuna la evenimente si sa ne intalnim pe ascuns la Sinaia desi eram din acealsi oras. De noaptea in care am venit la tine – singura noapte – si, suparat, sa ma duc la culcare pentru ca aveai de terminat o traducere pentru un client, apoi sa vii calda, langa mine, si sa nu dormim pana cand fiecare am plecat pe drumul lui: eu catre Pitesti, tu catre Botosani. Mi-e dor de noptile in care stateam de vorba pana spre dimineata iar copiii te sunau des pentru ca erau suparati ca mami a ramas in alta parte si de datile in care fugeam de la aniversari, intalniri, ca sa fim impreuna desi finalul avusese deja loc. Mi-e dor sa te vad imbufnata si nervoasa si sa vin dupa tine in dormitorul cu acel pat imens ca sa te iau in brate sa te linistesc, chiar daca ti-am reprosat ca din patru zile m-ai tinut in casa mai mult de doua si jumatate, cand as fi vrut sa vizitam orasul impreuna. De discutiile noastre nocturne pana la ora trei, in care ne intepam, cadeam in cald si curgator, ne curtam – aparent reciproc – si te ajutam sa corectezi textele pentru carti sau blog, mi-e dor. De zilele cand chiuleam amandoi de la scoala si faceam dragoste, la tine, trebuind sa plec pana sa ajunga ai tai acasa, imi este dor. Mi-e dor pana si de momentul in care ti-am zis, nervos, “nu ma mai inspiri” si ai plecat fara sa te uiti inapoi. De saptamanile de la Covasna in care nu stiam prea bine daca sunt indragostit de tine sau de prietena ta – si colega noastra de camera – si cand nu am reusit sa vedem ultima mocanita in functiune pentru ca ne-am impotmolit in zapada. Mi-e dor pana si de acea prima – si singura intalnire – din Gara de Nord, cand te-am sarutat inainte de a te saluta, pentru ca apoi sa merg cu tine toata noaptea pana la Pascani, sa ma intorc si sa nu mai stiu de tine apoi. Mi-e dor de mainile care mi le-au cuprins pe ale mele ca si cum mi-ar fi strigat “te simt”, la McDonald’s. Mi-e dor de felul in care ne refugiam la ultimul etaj al caminului din Grozavesti ca sa scapam de colegele tale de camera. De felul tau imbufnat si radical de a “defini” iubirea si de felul in care mereu, unul dintre noi, revenea si aplana conflictul, pentru ca ne iubeam. Mi-e dor de felul in care scriam impreuna, amandoi psihologi, amandoi scriitori, amandoi visatori, amandoi prinsi in “nu se poate”. Te recunosti? Eu nu; dar stiu ca esti cate ceva din fiecare. 
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu