Nu vreau sa te torturez

DSC_0023Continuare de la Aparentele sunt inselatoare , provocare lansata de Andra Pavel

Am plecat lasandu-mi sufletul la ea. Fara sa-i spun, nestiind daca o voi mai vedea. Cate o zi in fiecare statiune mare de pe litoral, corpul mi-a fost insa fara ganduri, ramase in urma. In ultima zi de vacanta mergem – eu, Adina si un mini-grup de prieteni format ad-hoc – la un restaurant din care se poate vedea marea; devin pragmatic; de ce ai vrea sa vezi marea din fiecare restaurant, camera de hotel, bojdeuca, club, daca ESTI la mare?
Intram si dupa ceva timp, soc, vad la o masa copila vorbind si razand cu grupul ei. Asta mi-a atras atentia, rasul. O privesc, sorbindu-i miscarile; Adina vorbste cu ceilalti, pare ca au acelasi domeniu de activitate; s-au gasit, n-ar fi mai bine sa plece cu ei? Un sunet isi face loc printre celelalte. Copilei – imi place sa-i spun asa desi stiu, in mine, ca nu este chiar asa – i-a cazut jacheta de pe scaun. O sa se intoarca, trebuie sa se introarca. O face, iar ochii-i dau de mine; daca as avea coada, as da din ea, atat de fericit sunt ca m-a vazut si isi pastreaza privirea la mine. Blonda de langa mine – sigur asa i-ar spune ea, doar “blonda”, desconsiderand-o – nu remarca nimic, este ca si cum am fi numai noi pentru noi. Avem o clipa. Ceva in vorbele ei este fortat, as intreba-o “Irina, esti bine?”; da, stiu cum o cheama, altceva nu am putut afla insa… inca.

Se scutura ca trezita, hm, se prisese in clipa noastra, visa, poate, si se intoarce spre ai ei zambind cald, nu mai rezoneaza cu grupul. Doua ore o mangai imaginar si-i soptesc lucruri pe care nu le-am mai spus de cand eram pusti, o vad – si cumva o simt – incordata si nelalocul ei, ceva nu-i convine desi parca ingheata la orice pasi se apropie de masa lor; spera sa fiu? Vad ca grupul ei plateste si ea protesteaza la ceva, parca nu sunt de acord unde sa mearga si ies, vad ca ea se desparte de grup si merge spre plaja.
- Merg sa ma plimb putin. Adina se opreste din ce-o-fi-facut – chiar nu ma interesa – si-mi arunca o privire mirat-ingrijorata.
- Vrei sa merg cu tine?
- Neh, ii raspund cu lehamite. Ia-mi haina cand pleci daca nu ma intorc.
Ies pe plaja dubla – jos, praf de siliciu, in aer praf de apa; spre dreapta, valurile ating nisipul si se retrag, ezitant, asa cum as atinge-o eu pe ea. Plaja e goala – bine – si silueta ei se zareste mai incolo. Merge poticnita de oboseala sau de ganduri. Ca mine. Am de gand sa alfu asa ca maresc pasul. Dar cu mine ce este? Am vazut-o, cred, o singura data, si mi s-a insinuat in minte. Va ractiona chiar ca o copila, probabil, acum ca suntem “singuri”, fata de acea petrecere. Aproape o ajung.
- Stai
Nu se opreste, nici nu se uita in urma, dar se misca… ca si cum i s-ar parea ca ma aude, ca si cum i-ar fi in minte. Okay, asta inseamna ca ma vrea?
- Hei, necunoscuto, stai! - reiau
Se opreste contrariata – da, prima data i s-a parut ca ma aude – si ma priveste cumva imbufnata, neconvenindu-i ca se gandeste la mine
- Ce vrei? O portita, poate
- De ce ai fugit? Ce s-a intamplat?
Se incrunta si acum chiar o vad bosumflata si, spre surpinderea mea, arunca spre mine cu un pantof – hihi, cum imi imaginam, reactioneaza ca o copila… Ma feresc si ma apropii de ea. E incordata
- Ce vrei de la mine? Uf, Irina, n-as putea sa-ti raspund direct, ai fugi inotand pana la turci…
- Stiu de unde te cunosc! Parca e eliberata, ca si cum s-ar fi asteptat sa spun ca vreau “de la ea” mult mai mult, atunci, acolo. Ma apropii inca putin, sta pe loc dar apoi, nehotarata, face un pas in spate
- La gelateria din spatele bibliotecii locale. Erai cu prietena ta, radeati. Erai imbracata intr-o rochie verde, cu un evantai desenat intr-o parte, sub soldul drept. Am trecut pe langa scaunul tau cand ieseam. De acolo te stiu.
Ma aproba din cap, in acelasi timp da din umeri “asa, si?”
- Si ce vrei de la mine? Incapatanata muiere imi spun in gand, amuzat si fara sa vreau sa ma las. Imi vine sa strig tumultul din mine si cred ca o fac, desi imi pare ca vorbesc normal
- M-am indragostit! Moment in care ma trezesc ca celalalt pantof imi atinge bratul stang. Scot un “au” nervos si ma aplec sa-i culeg pantofii. As vrea sa o incalt eu, lin, ca si cum i-as aduce o ofranda. Poate, si sa ii sarut un picior. Pleaca, se departeaza asa, fara pantofi; dar trebuie sa ti-i iei inapoi, fir-ai tu de incapatanata! Parca se lupta – cu mine sau cu ea?
- Stai, pentru numele lui Dumnezeu, stai! o strig si se opreste, aproape ne ciocnim. Ne ciocnim ochi in ochi si ramanem asa. Inspira a “recunosc asta”.
- Nu stiu ce sa fac, spun, cu mainile cu pantofii intinse spre ea. Nu stiu cum sa ma descurc. La dracu’, sunt doar un pusti care a scapat de acnee si are carnet de sofer. Ajuta-ma. Pe dinautru urlu, ii astept reactia, sper, visez asa cum am facut – iar – de cand am intalnit-o la petrecere. Imi ia pantofii din maini fara sa spuna nimic, iar lovitura in stomac, se intoarce cu o semi-pirueta si pleaca. Nu fa asta, spune ceva…
- Irina! Se opreste brusc, de parca s-a impotmolit, nu se astepta sa stiu cum o cheama, poate, poate s-a razgandit, desi nu cred, doar sper, si ce sper nu poate fi real, nu viata asta, sau… Ajung iar langa ea
- Te caut de atunci. Sa aflu ceva, orice, despre tine. Atat am putut, mai spun, ajungandu-i in spate si lasandu-mi capul spre umarul ei drept. Imi vine sa-i cuprind mijlocul dar ar fi prea mult, doar ii soptesc, buzele-mi aproape atigand-o: Irina. Atat stiu despre tine. Dar sa fiu nebun daca nu intuiesc ce simti. Ma gandesc la tine cand vad o rochie in vitrina unui magazin: “I-ar placea?”. Ascult o melodie si as vrea sa iti dau un mesaj sa o cauti pe youtube. Nu am cum. Nu vreau sa te torturez. Dar… dar tare as vrea sa te fac a mea, de tot, continui in gand
Se intoarce, cu ochii in lacrimi
- De ce? La lacrimi nu ma asteptam. Voiam poate sa-mi para o pustoaica “new-age” la care nu ajunge nimic din simtirile acelea intense.
- Dar te vreau. Doar a mea. Doar noi doi. Mai ca-mi vine sa o cer de sotie acolo, atunci, pe plaja, fara sa stim mai nimic unul despre celalalt. O logodna se poate rupe, ce mare lucru? Blonda “mea” nu ar fi afectata. Imi ating bratul “lovit” de pantof si, fara sa ma astept, fara sa stiu, isi pune degetele peste ale mele. Ca si cum ar vrea sa ma ia de mana si sa fugim impreuna, imi vine sa sper. Si-o retrage la fel de repede, nu fa asta, nu fugi
- Iarta-ma, o aud, cu privirea in jos si lacrimi pe barbie. Isi ridica o mana prin aer, facand semn cuiva, sau raspunzand la o chemare – la ale mele de ce nu raspunzi asa cum ne dorim amandoi?! Da sa plece, incurcata; se mai opreste o data, scurt.
- Cum te cheama? De ce sa stii? De ce sa personalizezi un vis? De ne-am putea vedea asa, intamplator, dar des, visand si dorindu-ne tot timpul…
- Razvan. Nu-i prea exotic, ce-i drept – mai am si puterea sa dau in ironie
Incepe sa rada, asta nu pricep, si fuge spre alta silueta de pe plaja, probabil nedezlipita ei prietena. M-ai lasat asa… Fara o data viitoare. O sa visez la tine. In fiecare azi, o sa visez la tine. Mi-as dori sa-mi fii pace, numele tau asta spune, Irina, Eirene. Pace pentru amandoi, copila… Nu o mai vad dar stiu ca o voi vedea in fiecare vis si in fiecare zi in care sunt singur. Pana data viitoare, copila… Cerul albastru-negru sta sa cada, nisipul de sub mine e umed si parca ma inghite cate putin, raman intins pe spate, cu mainile in lateral, ascult valurile si visez. Nu stiu cat timp am stat asa. O sa fie in mine toata viata asta. O s-o caut…
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu