Aparentele sunt inselatoare

Blue_Eye_by_SapphiraBlue- Te cunosc…
Se intoarce si ma priveste pe deasupra marginii paharului aruncandu-mi un zambet ca sa fie
- Ma confunzi, o aud, cu tonul “mai nu vrea mai se lasa”.
Inghit in sec, imi vine sa renunt, dupa ce o urmarisem de cand a venit. Ma asez pe fotoliul din spatele meu, bine ca era aproape, dezarmat, probabil pare ca m-am lasat sa cad. Nu-mi dezlipesc privirea de la ea, totusi, e o fiinta care intriga, o privesc, curios si pe frunte cutele mi se pot numara de departe, cred. Se sprijina de marginea mesei – nu stiu daca asa, ca sa fie, sau nu-i este bine – si continua sa se joace cu paharul, il invarte, element de siguranta. Ma priveste, vede prin mine, nu mi-e confortabil.
- Nu, te cunosc sigur. Imi duc mana la barbie.
Izbucneste in ras. Ce-o gandi? Ca incerc sa o agat, poate. Imi confirma
- Sa fie o noua modalitate de a agata fete la petreceri? TE CUNOOOOSC, strig in mine, de ce nu-ti aduci aminte? Ma priveste de sus, sau incearca, pare sigura pe ea pentru ca e acolo mai sus decat mine, imi ine sa ma afund in fotoliu pana ajung in camera de dedesubt. Desi suntem cam la nivel, eu sunt fix, ea ca pe podium; ar trebui sa se intoarca sa admir exponatul. Mi-e… trist.
- Ce naiba, par un om dintr-aia? ii spun, renuntand si la pahar si la retinere si-mi las mainile sa cada pe picioare, aproape plesnit. Fi-v-ar baietasii care va dau tarcoale! imi spun in gand, cu ciuda.
Ma analizeaza, parca-i pot auzi conexiunile neuronale zbarnaind. Oi fi unui dintre aia, n-oi fi, isi lasa capul spre dreapta si priveste – e randul meu sa fiu exponat. Pare intrigata, ceva nu e logic – si la tine totul trebuie sa fie logic? Dar numai sa simti, ce-are? – buclele ii curg pe umarul drept si e mai frumoasa decat mi-o aminteam.

- Aparentele sunt inselatoare si pun pariu ca amandoi stim asta, spune, deschizandu-si buzele intr-un zambet aparent senin. Acum vrei sa-mi arati ce mare esti si ce multe stii, fato? Parca-mi propune o confruntare pe fata. Am mai pierdut, mereu doar cand m-am lasat fascinat ca acum. N-ai voie, imi spun. In schimb, sunt de acord cu ea si las sa se vada asta, usor, din priviri – lentilele mele de contact albastru-cobalt or avea efect de data asta? – si zambesc “aici suntem de acord”, dar moale, iar ea are o reactie de parca as fi sarutat-o in somn.
- Bun, atunci sa descoperim cum de te cunosc, spun, parasesc fotoliul si suntem din nou la nivel. Simt in aer o incarcatura-arc. Ea, in schimb, isi inalta umerii intr-o combinatie intre “sa vedem” si “mi-e tot una”, asta e ca o lovitura in stomac.
Cineva o striga, se intoarce si pleaca. Doi la zero pentru ea – zero? confruntarea in zambete si priviri de mai devreme se pune, nu e zero… Vad ca incepe sa vorbeasca, cand cu unul cand cu altul. Incep sa ma invart si eu, imi fac de lucru si ma prefac preocupat, pe undeva pe aici am o logodnica pe care incerc s-o evit; am ajuns asa – asa – printr-o adunare de imprejurari, nici nu mai stiu sa mi-o explic; e o logodna lunga, pe care nu o doresc, nu o mai doresc, si sper sa nu duca undeva. Gandurile imi sunt, insa, la copila-femeie de adineauri si nu realizez cand a trecut aproape o ora. O vad langa un perete razand in discutii de complezenta si ma indrept spre ea, admirandu-mi, in trecere, intr-o oglinda, lentilele de contact si atitudinea degajata, aproape zeflemitoare. Merg catre ea. Prietena ei incepe sa rada si-i ia paharul din mana, o impinge “sugerat” spre mine. Ma opresc si-mi schimb directia, vreau sa o scot de aici. Parca fara sa-si dea seama de ce, ma urmeaza; la iesirea din camera apare de nicaieri Adina, logodnica mea, imi cuprinde gatul cu bratele si ma saruta pe obraz. “Asta mica” – nici nu as avea de ce sa-i spun altfel – se intoarce brusc avand o reactie “dar am crezut ca…” si dispare, vad cum trece printre toti si se opreste la intrare. O las pe Adina si ma duc dupa ea. O vad asezata pe treptele de marmura, fir-ar, e rece acolo, cu chipul in maini, pare ca isi induce o stare ca calm desi este, clar, vizibil, frustrata si enervata ca se afla aici; sau ca se afla aici si “iar nu e cum credea”.
- Nu ai inteles bine ce ai vazut, ii spun, lasandu-ma intr-o parte in cadrul usii. Pufneste. Privirea ei ma admira, de data asta ma admira, nu se mai confrunta cu mine. Gandurile nu-mi dau pace si cred ca arat de parca as vrea sa dorm, dar stiu ca ochii mei cheama – mereu au facut-o.
- Nu ai de ce sa-mi explici, spune, imbufnata.
- Ba. Hai, danseaza cu mine, o chem si o astept cu mana intinsa spre ea. Doar ia-mi-o si disparem.
Chipul ii este amuzat-contrariat, suntem pe scari, si eu ii propun sa dansam aici, nu inapoi in camere. Aici, doar noi doi ii spun, in gand, si vad ca pricepe mai mult… decat vreau? Ii simt trupul, o cuprind cu bratele si ne miscam mai mult pe un cantec imaginat de noi, decat pe ce se aude. Ma – as spune – adulmeca, si asta ma amuza. E incruntata, vrea sa-si dea seama ce parfum folosesc. Vanille Cuir, vanilie si… haide, cum sa mirosi lemn si piele si sa nu stii? Imi vina sa o strang si sa fugim de acolo.
- Ai fost in Arad de curand? o aud si este din nou randul meu sa fiu surprins, aveam impresia ca nu o mai intereseaza. Ii respir pe piele, pe gat, un gand imi spune “sarut-o”, altul “nu risca, o sa fuga”
- Nu.
Un timp nu mai vorbim, se termina o melodie, curge alta, noi nu ne desprindem si – daca? – am pleca totusi impreuna? O simt moale – pe dinauntru – intre bratele mele
- E iubita ta? – chiar nu ma mai asteptam, nu la interes
- Logodnica, raspund expirand trist. Dar nu o iubesc; o percepe probabil ca pe o explicatie, ii simt mana stanga strangadu-ma, dar cumva e detasata. Nu ar fi problema ei – iar dupa mine, cu atat mai bine daca Adina se supara.
- De unde te cunosc?...
O privesc incert. A vrut sa intrebe sau doar a gandit? Si tu simti ca ceva a fost, copila? Si tu, ca ne-am pierdut undeva, ca…? Nu-mi mai pot da seama daca se joaca, e prinsa in ganduri-trairi sau simte ceva.
Deodata e liniste, cativa incep sa cante “la multi ani”, se desprinde de mine si o las, desi-mi vine sa o iau cu mine in alta lume, in cea de care-mi pare ca a fugit acum mult timp. Timpul nu exista… Intra in camera, isi aranjeaza tinuta si ajunge langa prietena ei, incepe – chinuit, se vede ca nu-i place – sa cante si ea; raman in usa, sprijinit, am starea de “nu exista nimic in jur” si o vad doar pe ea, e singurul punct fix, privesc la ea si prin ea, i-as spune povestea noastra – am avut o poveste? Cand nu ma vede imi sterg o lacrima rebela si raman cu gandul in ea si cu sufletul la dansul de mai devreme. Copila, de-ai stii tu…
Imagine: www.muacosmetics.blogspot.com
Raspuns la o provocare lansata de Andra Pavel
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu