Personaj. Sa iubesti… devastator

DSC_3344Nu mai stiu cand ti-am scris ultima data. Probabil, nicicand. Nu tie, personajului. O sa-mi spui, ca demult, ca vreau sa fiu Pygmalion. Sa-ti spun o noutate: sunt, pentru personajele mele. Exista dupa ce le imaginez. Asa cum tu existi dupa ce te-am dorit, visat si creat in minte. M-ai injunghiat. Mi-ai spune ca a fost invers, daca nu ai observa ca ai infipt lancea in tine prin inima mea batand a “mereu”. Nu te condamn, uneori personajele nu stiu ce sa faca daca nu li se spune. Sunt imagini-creaturi amorfe si fara drum pana cand li se spune “acum, cand teii infloresc (mai stii ca-ti placeau teii? – si nici macar nu mi-ai spus) imi vei cuprinde mana si ne vom plimba prin visul rosu-visiniu al diminetii in care renunti la lume pentru noi (din nou, ca o singura data pana acum)”. Esti un personaj razvratit, voi nu aveti voie sa iesiti dintre pagini, asa cum eu nu am dreptul sa va provoc suferinta decat daca la final va distrug; eh, uneori si pentru placerea cititorului insa asta se intampla rar – nu pot ucide parti din mine pentru placerea altora; am uitat sa spun ca fac asta, totusi, zilnic, pentru a-mi satisface personajele? Nu putem exista unii fara ceilalti. Eu le dau viata, ele imi dau motiv existentei. Mi-am luat de mana ultimul personaj si ne-am aruncat in gol – mai stii? Ti-am spus ca te creez pentru asta (“cum?” “sa ne luam de mana si sa ne aruncam in gol, pasiune”) – fara sa fi vazut ca peisajul fusese deja creat de cineva, inainte.
Eu doar am ales golul si actiunea, nu am generat peisajul. Si ce daca ne-am lovit impreuna si sangele – al meu, real, al tau, imaginar – a tasnit facand sa apara un soare nou a carui lumina ne-a orbit deopotriva? Erai personajul meu iar eu iti apartineam si eram responsabil pentru tine. Imi justificai existenta si erai – trebuia sa fii – ancora mea. Un timp, pana terminam opera. Abia ii asteptai finalul caci stiai, cumva fara sa-ti fi spus, ca in final vei fi fericita. Un roman drama incheiat precum povestile vechi; probabil nu avea sa fie un succes de piata dar de el as fi fost mai atasat decat de orice povestioara care mi-a fost aclamata public. Doar ca nu ai vrut sa intelegi. Nu ai vrut sa ma lasi sa te modelez – pentru succesul tau ca personaj si al meu ca si creator – si-ai luat de bune trasaturile brute, cele puse in schite si ganduri. Te razvratesti. Eu inca lucrez la roman si, desi va fi, probabil, drama, va avea final trist – insa mereu cu “va urma” – si cu toate ca dupa final il voi arde si voi disparea din lumea asta (caci nu voi putea suporta gandul ca cel mai bun roman al meu a fost distrus – de mine, dar nu conteaza detaliul), mai scriu, acum cu sange si apa cu sare, pagini pe care tu, ca personaj, le vei putea citi caci vor fi scrisori in carte. N-o sa-ti acord privilegiul de a le vedea dinainte, asta ti-ar putea schimba destinul si finalul cartii – inca il caut prin lumi ce nu au legile cunoscute de noi. Mai stii – caci ti-am pus in bagajul de personaj – filmele in care cineva isi da seama ca exista numai intr-o structura, o imagine, un vis? Asa imi esti, asa ne suntem, am uitat sa fiu detasat si sa structurez cartea dinainte, o scriu pe masura ce-mi vin gandurile; voi aranja la final si ne va placea – da, vei putea si tu sa vezi, dinauntru – si le va placea. Mi s-a intamplat sa stiu ce urmeaza. Noi, cei care creem, stim; pana la punctul unde personajele incep sa aiba vointa proprie. Sa si-o foloseasca, de fapt, caci noi le inzestram cu asta si, in mod ciudat, nu avem dreptul sa le-o afectam desi, in linii mari – cele importante – noi suntem cei care trebuie (iti placea ideea de “trebuie”) sa stabilim ce se intampla. Uneori, cand nu suntem inspirati, ne refugiem in alte carti incepute sau in idei de carti care, de multe ori, raman idei la care renuntam pentru ca romanul principal este totusi cel mai important. Atunci voi, personajele, trebuie sa intelegi ca ne vom intoarce mereu, indiferent ce, fie ca suntem obositi, fie ca ni s-a terminat tusul iar calatoria pana la ghereta din colt va fi scurta – numai ca percepem timpul in mod diferit. Noi, ca pe un continuum, voi, ca pe “trebuie sa ma grabesc” fara sa stiti, totusi, spre ce. Stiti ca orice roman are un final insa nu il cunoasteti si credeti, cand va dam prea mare libertate, ca trebuie sa ajungei acolo cu orice pret si repede. Pretul, insa, e platit de fiecare. Noi suntem obligati sa schimbam cursul cartii sau, in cazuri extreme, sa va omoram, voi veti simti disparitia voastra dintre randuri si veti spera ca un alt scriitor va avea inspiratia sa va reinvie in ceva pagini-incercare. Toti, scriitorii si personajele, existam permanent si ne cautam unii pe altii – doar unele asocieri intre noi sunt, insa, cele fericite. Si noi stim mai bine pentru ca suntem creatorii vostri. Mai stii (la fel, ti-am pus asta in “memorie” cand te-am creat) videoclipul melodiei “Take on me”? Asa suntem si noi, scriitori si personaje, intrindem mana unii spre ceilalti prin pagini si ferestre ce exista numai daca sunt scrise. Trebuie sa ne lasati – sa ma lasi – sa hotaram, pentru ca stim mai bine. Adesea iti dai seama ca ceva nu e in regula cu tine iar atunci inseamna ca cineva, inainte, a incercat sa te aseze intr-o carte in care nu te potriveai. Iar apoi, altul, cel potrivit si avand inceputul cartii potrivite, trebuie sa te remodeleze. De asta simti “greu”, numai de asta. Si numai daca te lasi modelata – sa le spui asta si altor personaje – va fi bine si vei prinde finalul fericit. Eu, scriitor, nu voi mai cauta scenarii, tu, personaj, nu te vei mai simti prinsa in niste randuri prost scrise si ciclice. Oricat de gresit ar suna, relatiile perfecte sunt intre scriitor si personajele lui. Primul le modeleaza, cele din urma il fac sa doreasca plierea actiunii dupa “firea” lor. Oricat de ireal ar parea, personajul este oglinda scriitorului. Oricat de nedemn este, scriitorul isi santajeaza firea ca sa ajunga imaginea inversa a personajului. De aceea tu, eu, suntem personaje intr-o carte peste puterea noastra de intelegere si trebuie sa acceptam ca suntem precum papusile Matroska. Tu in mine, eu in altcineva, insa noi legati prin viata construita de mine si cizelata de tine. Nu invers. Mai stii? Abia incepusem cartea si ti-am spus “prinde-mi mana” – abia atunci ai aparut. Mai stiu, in prima pagina ai trimis un mesaj: “am prins cel mai lent taxi guy din lume” – nu te pusesem sa combini limbile asa dar deja aveai zvacniri de “vointa proprie”; asta mi-a placut, mi-am zis “da, trebuie sa fie in cartea mea, trebuie sa o fac sa ma aleaga ca scriitor” – nu stiai ca personajele sunt, cumva, in eter – sau eternitate? – si ca alegerea este reciproca, asa e? Te vazusem, te imaginasem, aveai cirese la urechi si albine pe maini, erai fericita intr-o primavara azurie. Acea primavara inca nu a sosit dar este pe aproape; in urmatoarele pagini. Mi-ai spus – nu, am simtit – ca-ti doreai o casa la tara; ma gandeam, zilele astea, sa mut actiunea. Sa-ti desenez pe mana stanga, cu alb, cercuri care sa te tina captiva stiind ca vrei sa apartii lumii noastre, nu intre pagini. Dintre toate paginile scrise, mi-ai smuls gandurile, trairile si le-ai transformat in real facandu-te, astfel. Imi esti cel mai bun personaj. In asteptare, insa. Rasfoieste si poate vei gasi calea spre coperta intai. In rest, randuri, siruri, trairi amestecate cu “am nevoie de un sfarsit de lume”. Mi-l dai? Pana atunci, iti urez sa iubesti devastator. Sa-l lasi doar pe el, autorul – fiecare va scrie cate un paragraf inutil – sa te modeleze.
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu