Dor de el. Regrete tarzii

missing_file_525Am intrat grabita pe usa spitalului. L-am gasit ghemuit in patul lui, scuturat de faima, agatat de un fir de sparanta si cautandu-mi ochii cu privirea lui incredibil de albastra. Am avut timp, 24 de ani. Si-mi faceam acum, in margine de prapastie, calculele, apreciind prea tarziu pura lui matematica geniala, ca i-as fi zis "la multi ani" de 24 de ori. L-as fi imbratisat poate de 24x5. I-as fi dat sute de telefoane,care mai de care mai copilaresti .L-as fi anuntat ca am luat 10 la admitere. I-as fi spus apoi ca am sa imbrac o rochie de mireasa... as fi pretextat ca am tocuri prea mari si as vrea sa ma tina de mana. L-as fi lasat sa ma numeasca, dupa cum obisnuia in lungile lui scrisori, “generalul”. I-as fi cercetat cu vadita curiozitate frumosii lui ochi care creau formule noaptea, ochi pe care care de prea putine ori i-am vazut. Si ma straduiam,de fiecare data, sa nu clipesc,ca sa nu pierd nimic din movul lor. 24 de ani de regret si de presupuneri. 24 de ani ai marelui meu absent.
Stiam deci ce am facut in ultimii 24. Si ce n-am facut. Plicul cu analizele insa imi spunea, ma anunta in terminologii complicate,ce voi face si-n urmatorii 24. Il voi astepta. Si-l voi cunoaste azi, pentru ca doar „azi” mai era al nostru.

Am invatat sa-l cunosc. Am invatat sa-i scormonesc prin biblioteca si sa-i aduc in fiecare zi o carte noua. L-am citit pe Cehov, pentru ca-i placea lui. Am memorat retete, am preparat leacuri. Mi-am intiparit adanc in minte imaginea lui, interzicandu-mi sa-l uit vreo zi. Am invatat sa-i tin mana si sa-i potrivesc perfuzia. Am alergat zilele si noptile in cautarea anilor pierduti.
I-am umblat prin lucruri si prin viata sperand sa gasesc raspunsuri. Sau amanari. Orice care sa-i justifice macar si un an de lipsa. Si i-am gasit numele, devenit celebru, pe articole si carti. I-am descoperit munca si viata. Si asa am aflat cine a fost. A fost o mare de pasiune in care nu a mai incaput nimic altceva. A fost o explozie de imaginatie si stiinta, de credinta si putere. Si, Doamne, de as fi stiut, nu i-as fi rapit nici un moment din stralucire. L-as fi admirat din coltul meu, pe geniul meu neinteles, care crea cu atata daruire. Care ridica in spatiu forme, oameni si culori. Care crea punti in ceruri. Si de mii de ori am gandit, copil fiind, cum avioanele lui despica norii, avand in spate cugetarile lui. Si mi-am imaginat, tot de atata dati, mainile lui grabindu se pe colile albe, schitand, calculand sa trimita in vazduh materie, sa uneasca omenescul nostru cu cerul, sa depaseasca limitele si sa rupa barierele. Sa rescrie istoria si apoi sa intre, tacut si resemnat, pe o usa de spital.
Si iata-l ,descoperit in cel de al 12-lea ceas, iata-l din carne si suflare, pe omul din spatele gandurilor mele. Si iata-ma... caci nu mai stiu unde se termina gandurile lui si unde incep ale mele.
Si astfel i-am inteles scopul si marea dragoste de dincolo de viata. I-am iubit si eu , ca si mama, in taina ,pasiunea care m-a costat o copilarie. I-am respectat si eu, ca si mama, anii linistiti si furtunile din suflet. I-am citit cu sufletul la gura scrisorile. I-am imitat fara sa stiu gesturile, ranind o pe ea. I-am rostit cuvintele si i-am urmat pasii. Am calcat pe urmele batatorite de el, pe calea lui. I-am urmat sfaturile pe care niciodata nu le-am auzit.
Si i-am stat alaturi, la capul patului, in lungile discutii de la spital. In incercarile grabite de a ne cunoaste, in ritmul vietii care se scurgea, am accelerat totul... si am facut sa treaca un an intr-o zi. Dimineata erau aniversarile. Ne faceam cadouri si spuneam obisnuitele urari de bine. Seara, erau sarbatorile, cu becuri aprinse si liniste multa. Iar intre, verile care ne toropeau si ne faceau boemi si povestitori ai altor timpuri mai indepartate. Astfel,am inghesuit un sfert de viata in doua luni. Doua luni ca sa-l aflu si sa ma aflu. Sa ma explic, cu toate calitatile si defectele, sa ma adun intr-un om complet. Doua luni sa ma inteleg. Doua luni sa ma urasc pentru atatia ani de tacere si sa ma accept cu tot ce mi a daruit el. Doua luni sa invat sa-l iubesc , sa-i rostesc numele si apoi sa-l pierd pe cel pe care l-am strigat de prea putine ori... tata.
Diana Stoe. Foto: www.futurity.org
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu