Evadare

Mana mi se indreapta spre gatul ei in timp ce esarfa albastra se pierde dedesubt. Mangaierea o trezeste din visare. Sau abia incepe? - Spune-mi cand o sa fim si noi... - Suntem. Lacrimile i se usuca instantaneu sub caldura desertului. Doua zile fara apa si alimente am mers prin Kandahar deghizati in jurnalisti straini ca sa iesim din zona de
conflict. Iar acum buclele ei aramii imi surand in vantul dupa-amiezii si soarele i se oglindeste in ochii pe care, cumva, reuseste sa-i tina complet deschisi si intrebatori. In cateva ore vom fi luati de elicopter si vom ajunge la siguranta si aparenta pace.
- De atat timp, si nu mi-ai spus nimic?
- Ti-am spus prima data, am negat amandoi. Mai stii muzica fara de care nu puteai adormi? Cand erai pe pat iar eu jos, langa tine, cand ti-am vazut prima umbra de lacrima reprimata, ai fost a mea mai mult decat oricand de atunci.
- Dar te-am respins. Stiu, nu atunci, sau si atunci, sau de atunci, dar te-am alungat, am vrut sa fugi de mine.
- Si de-aia ne suntem. Suvitele castanii ii acopera buzele crapate de sete si ochii i se inchid, in sfarsit, incet. Puterile ii pier; nu e bine; voi avea grija de ea, mai e putin. Ma aplec peste fruntea si pieptul ei si incep un descantec-litanie dacic, vechi - eu, care nu cred in ce nu vad. Nu unui dumnezeu impus ma rog, fac ce faceau strabunii si ii dau energia mea. Mana ii tresare si ii simt pulsul accelerandu-se in timp ce mangai, pe cealalta parte, tatuajul cu Anubis ce m-a intrigat atat de mult la inceput. Elicopterul se aude. Va fi bine.
Douazeci si patru de ore mai tarziu piuiturile si vibratiile din sala de terapie intensiva ma fac deja sa vreau sa plec. Dar voi sta langa ea pana la... inceput sau pana la sfarsit - rugandu-ma sa nu fie vorba de cel din urma. Nu trebuie sa privesc la aparate ca sa stiu ca e slabita. Cred ca daca m-as ridica brusc, scaunul ar fi lipit de mine si ar cadea cu un zgomot amenintator pe gresia proaspat spalata. Luminile de seara se aprind iar culoarul se cufunda in semi-intuneric in acelasi timp in care usile liftului gliseaza si aud sunet de pasi, un sunet de pasi pe care nu l-as putea confunda nici intr-o piata publica. Ii stiu mersul de cand am intrat in... echipa. Dar ea...
- Hei, ce faci pe aici, esti bine? Ridic ochii incet; pantofi rosii, picioare perfect formate, cu acea cicatrice minuscula cunoscuta de mine prin atingeri repetate, langa genunchiul stang, fusta cat sa fie si nu prea, taior visiniu putin umflat in stanga, sub mana - ce treaba mai are ea cu asta? - gatul lung, parul strans in coc, corporatista, ce sa mai!
- Tu nu trebuia sa fii intr-un birou sau ceva?
- Eeeeei, crezi ca gata, am lasat in urma tot? Esti bine? Esti aici pentru tine?
Schitez un gest aruncat, cu capul spre spate
- Mia
- Am auzit ca v-ati intors... Daca era altfel as fi fost geloasa. Dar stiu ca mereu te-ai atasat de partenerele de misiuni
- Ca si cum ar fi fost multe. Doua, mereu, tu si ea, tu apoi ea. Faci vizite "incognito" sau te-au trimis sa vezi daca mai sunt apt?
- Vor sa te retraga, dragul meu... Dragul meu? Iar face de-astea?
- Asa e mesajul oficial, contine "dragul meu"? Nu fa de-astea. Ma retrag singur - cu ea, de fapt. Dupa ce se face bine - daca se mai face bine - plecam la Durban si nu mai auziti de noi. Nici "in conservare", nimic. Am vrut cu tine. Cu ea e mai bine. E mai eficient. Familie, stii?
- N-o sa rezisti sau nici n-o sa ajungi sa pleci, nu vrei asa ceva. Oana mi-a spus sa am grija sa fiti in siguranta, nici pe aici lucrurile nu stau prea bine.
- Oana? Eva, uite, voi v-ati orientat spre altceva, voi zambiti frumos cand trebuie, noi vanam
- Niciodata nu am priceput ce e cu tatuajul ala pe bratul ei
- Logic, voi v-ati vazut patruzeci de minute, o data, eu o stiu si o simt cum te stiam pe tine acum ceva timp. Uite - imi arunc privirea spre aparate si ii vad pulsul reglat, constant; o sa fie bine - te conduc afara si uitam, noi nu mai suntem parteneri. Hai sa nu ajungem dusmani.
Explozia distruge geamurile etajului unu si flacarile se inalta luminand un sfert de oras in noaptea cetoasa, in timp ce ma ridic. Eva se retrage un pas, suprinsa
- Te-ai inmuiat, ha? ii arunc, "de sus"
Consulatul Azebaidjanului e distrus si deja se aud sirenele maisnilor de pompieri si de politie; sirena germana e cea mai enervanta din cate cunosc.
- O sa misune si pe aici in cateva minute. Hai, merg cu tine. Ea o sa fie ok; oficial e cetatean austriac adus de urgenta din Tunisia. Trebuie sa disparem.
Imi arunca o privire mirata
- Mergi cu mine? Ai spus ca...
- Trebuie sa raman la tine noaptea asta. De maine nu mai stii de mine. Alex o sa inteleaga - cum as fi putut gandi, pe vremea cand Alex imi era subordonat in minister, ca el si Eva se vor casatori?
- Bine. Alex nu-i acasa, nici nu vine curand. Mergem.
Eu cu o strangere de inima si ea cu o stragere de gand plecam de langa ferestrele rezervei. Pe coridor se aud bocancii celor din interventii rapide.
- Mergi spre liftul de serviciu
Ii iau mana si mergem spre stanga, repede. In spate auzim o arma incarcandu-se
- Stai!
Inghetam. Astia nu se joaca. Patru mascati si un aprent-civil sunt langa noi.
- Cine sunteti? Ce faceti aici? Rastit. Pozitiile lor sunt vulnerabile, eu si Eva am putea sa-i punem la pamant fara sa stie ce i-a lovit, dar nu e cazul. O strang de mana intr-un "ocupa-te tu". Eva ia atitudinea de "ah, dar nu stiti cine sunt eu" si incepe sa vorbeasca pe un tot inalt.
- Domnule, dar nu v-ati legitimat. Parca o aud pe aia cu "sunt cetatean european si am drepturi" si imi vine sa rad insa nimic nu se misca pe fata mea.
- Jos! In genunchi. Eva o face pe speriata si se aseaza pe jos; eu scot, incet - altfel ar fi fatal - din buzunar documentele de atasat militar si i le intind individului in timp ce ma las spre podea. Le analizeaza cu ochii "ia sa vedem ce-avem aici..."
- Mergeti - si le face semn mascatilor sa se retraga. Intram in lift si in urma noastra auzim "Ai vazut, se tineau de mana. Parca nu stiu ca birocratii astia tampiti au, fiecare, cate una careia ii spun secretara". "Lasa-i, ma, dracu', hai sa mergem".
A fost usor. Adrenalina ne face sa ne luam in brate dupa ce se inchid usile liftului. Eva tremura. De emotie.
- Shhh, copila, mai stii?
Se dezlipeste de mine aproape impingandu-ma, cu ciuda
- A fost. Mergem la mine, eu nu raman. Maine la sase esti plecat.
Imi ia din nou mana in a ei si iesim printre "polizei" ca un birocrat tampit si "una de-asta" pe care o numeste secretara. Da, maine la sase sunt aici, la Mia. Eva, mereu, o revedere…
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu