Neimplinire. Doua

DSC_0167Erai aplecta peste balustrada navei – “The Dawn” – iar parul iti statea in coada pe umarul stang desi vantul se zbatea sa-l aruce pe valurile sale. Ochii tai verde-smaragd luceau in albastrul apei din Dublin Bay, fixand, nostalgic, cosurile de evacuare ale Kraftwerk Poolbeg. Fugeai, ca si alte dati, de o intensitate pe care o si doreai, o si intelegeai, dar despre care nu credeai ca poate exista; ti-ai dorit-o sperand, cumva, ca nu poate fi altfel decat in vis. Urma sa lipsesti doua saptamani – voiai, ai zis, sa mergi la vechiul acasa din tara in care te-ai nascut.
******
Cand mi-am dezlipit buzele de glezna ta si am scuipat ultima picatura de sange – am si inghitit, a doua oara, stii ca imi creez provocari – ai deschis ochii iar mana ta mi-a atins obrazul drept, intebatoare. Soarele se cufunda in Atlantic dupa ce s-a lovit de stancile de la Gweedore, rosu de ciuda ca noi, nepierduti unul de altul, nu-l urmam in calatoria spre “maine”; “maine” era deja aici iar degetele tale imi mangaiau parul incins de ziua ce incepuse sa doarma si-mi sopteai, in repros-multumire, “de ce ai facut asta, dragul meu?”. In Donegal nu trebuia sa existe serpi si uite ca, totusi, cea mai norocoasa vipera din lume a intalnit cea mai norocoasa femeie din Irlanda iar tu era sa pierzi confruntarea.

******
La doar zece kilometri de tine, imi faceam planuri de “noi” pe cand berea neagra, nefiltrata, mai mult imi lua rasuflarea decat sa ma racoreasca, in asteptarea zborului de 14:45 spre Bucuresti. Shimbare de planuri, initial voiam sa plec la Oslo, cu o cursa de ora 13. Telefonul imi suna “Once in a million years”, mana mi se indreapta si raspund inainte de a vedea apelantul.
- Hei…
- Hei tie! Ce vezi?
- Marea. Stii, ma gandeam…
- Eu cerul. Visam impreuna?
- Uf, mereu imi faci asta. Voiam sa-ti spun ca iau un Eurostar din Londra si vreo doua ore nu ne putem auzi
- Nu se termina timpul. Haide, visam? Precum eu in cer asa si tu pe… mare?
- Visam. De mult, stii?
- Da. Sa-ti pui in par o floare galbena. Trebuie sa fug, vorbim.
******
Cerul se face mic sub mine si un nor arata, ca un deget umflat, spre est, acolo unde merg si eu. In cealalta parte a universului nostru, lumina alba se reflecata in geamuri iar tapiseria rosie a scaunelor iti reflecta, in minte, amintirea cearceafurilor de la hotelul Ashling – stiu de ce l-am ales, da, inca o aveam in minte pe Aisling-Eva; tu nu ai stiut si a fost mai bine asa.
Mai stii bluza alba pe care o aveai pe the Queens Walk? Poart-o, imi placi asa, copila. A fost atat de uimita de rugamintea mea incat initial a vrut sa-mi faca in ciuda si sa apara colorata, dar pana la urma singura culoare aleasa a fost rosul cerceilor-lacrima. Mi-a intins mana a “hai sa-ti arat imprejurimile” insa tremurul ei imi spunea “mi-a fost teama ca n-o sa apari niciodata”.
- Ai mancat?
- Am deja desertul in mana, ti-am zis, zambind – si o sa-l devorez cu prima ocazie. Nu stiam ca tu, cea “dura”, pe cat de calda pe atat de eficienta, rosesti.
- Hai, mergi cu mine – si am plcat amandoi spre parcul Phoenix, chicotind. Tu, inca intrebatoare, mergeai putin smucit, nesigura, calmul meu a “stiu ce urmeaza” nedumerindu-te si mai tare.
Ne-am intins pe iarba din parc, inimile batandu-ne “ai venit – da, sunt aici”si uitand de noi cateva minute pe cand zgomotul orasului incepea sa se estompeze la lasarea noptii.
- Unde mergem?
- Vorba aia… la tine sau la mine. M-am cazat la Best Western, aici, aproape. Nu am spus Ashling, intentionat, evitand trecutul.
- Vino
S-a ridicat brusc si a inceput sa alerge in jurul meu, “daca ma prinzi ia-ma-n brate”, apoi a luat-o la fuga spre hotel, peste banci, printre oameni, cred ca si printre nori. Am urmat-o vanatoreste, uneori atingand-o in treacat fara sa vreau sa o prind, crescand tensiunea; asteptarea atingerii semi-promise in vise sparte peste cerul Europei de Vest se prelungea intr-un joc de copii pe cat de fericiti pe atat de intrebatori – “De ce eu?” si “De ce sunt aici?” in mintea fiecaruia.
Am reusit sa o prind abia pe podul Sean Heuston iar mana ei moale mi-a cuprins mijlocul pe cand cealalata mi s-a asezat pe buze in “orice ar fi, sa nu spui”. Ne-am indreptat razand spre hotel unde receptionerul m-a salutat aproape militareste intinzandu-mi cheia – ea a facut ochii mari iar eu l-am injurat in gand pentru ca se vedea ca ma recunoaste si i-am soptit, in trecere, “at ease!”. Am urcat spre camera tot in fuga, razand si harjonindu-ne. Usa are cheie, nu cartela magnetica – asa am cerut. Inauntru, intuneric bezna. Intind mana spre intrerupator, o privesc ghidus.
- S-o aprind?
- Aprinde-ma – si mana ei mi s-a infipt in par iar buzele-i au inceput sa se joace cu ale mele doar asa, a promisiune.
******
- In cincisprezece minute aterizam. Va pot ajunta cu ceva?
Fir-ar, visasem. Bine este ca am visat trecutul, nu o dorinta. Aproape cinci ore am dormit si nici nu am simtit miscarile din jurul meu – relaxat, lasa viata aia in spate. Pana acasa mai am doua ore si ceva, sa fie pe sosea, sa fie prin aer? Sun. La celalat capat imi raspunde o voce alertata. Era si cazul, rar mai apelez la trucuri de-astea si numai cu cei care mi-ai fost alaturi pana acum.
- Spune
- Salut! Tocmai am ajuns din Dublin. Imi dai transport pana acasa?
- Se face. Trimit un elicopter SMURD, sa nu bata la ochi. Intamplator au un caz acolo, te pot lua si pe tine.
- Astept. Tinem legatura.
Elicopterul m-a preluat de la un kilometru de aeroport, in douazeci de minute sunt acasa. Ciudat, tot echipajul este format din ai nostri – fosti ai mei - , trebuie sa fie ceva important “cazul” ala. Nu credeam ca Ovidiu ar fi putut ajunge la Interventie…
******
Alte mii de kilometri. Maine, cateva zeci, iar ea nu stie ca voi fi acolo. In sinea ei, mereu a stiut ca ceva, cu mine, nu era tocmai asa cum i-am spus, ca mereu am ascuns, m-am ascuns, dar niciodata nu a stiut ca, cel mai mult, fac asta pentru protectia ei si a celor din jurul meu - cei care nu au avut legatura cu, as spune, viata mea... anterioara.
Acasa ma asteapta, ca de obicei, doar armele bine lustruite - cele pe care le-am pastrat si inca una pe care o am, "oficial", computerele - macar ca acoperire - si o pisica ce sta mai mult pe la o vecina care stie despre mine mai tot, fost operativ, si ea. In mod normal nu dorm mai mult de cinci ore pe zi, asa ca "acasa" are pentru mine acelasi sens cu "refugiu de vreme rea", caci "acasa" e oriunde stau mai mult de o zi - ceea ce nu se prea intampla. Dar maine, printre gandurile la trecut si apararile de prezent va fi ea, cea care mi s-a incurcat intre vise si mi-a daruit fericirea in clipele pe care le stiam uitate inainte de viata ascunsa intre replici false. Maine...
Sunetul telefonului ma tezeste, crunt, din vis.
- In sase ore sa fii la Ankara!
- Cred ca renuntasem la intelegerea aia
- Vrei sa ramana in viata? Te astept
Maine... o sa fiu in alta parte. Siguranta Evei e mai importanta. Urc in masina inchiriata, mereu la dispozitia mea, si plec spre Bucuresti, lasand in urma planurile pentru mainele din nou neimplinit. Sa traiesti frumos, D!...
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu