Laayoune. Intamplator.

DSC_0003Ace de gheata cadeau in apa. O apa mult prea rece ca sa pot supravietui mai mult de 3 minute. Eram un bun inotator insa prabusirea imi secase deja fortele. Lia ramasese in urma, pierise in explozia avionului in incercarea de a ma desprinde de corzile de siguranta; pentru prima oara in opt ani simteam ceva ce se putea numi disperare. Nu pentru ca urma sa mor inghetat in apele arctice ci pentru ca, intr-un fel, nu avusesem grija de ea, o lasasem in urma. Avionul inamic – mereu era unul – ne urmarise pana la cercul polar apoi facuse cale intoarsa lasandu-ne sa ne ratacim; sistemul de localizare nu mai functiona in urma loviturilor incasate mai devreme de pasarea argintie in care plecasem de la Dehli. Muschii mi se strang in convulsii necontrolate si, cu toate tehnicile de respiratie prin care in mod normal ma incalzeam, simteam ca ametesc si ca frigul devine o patura moale in care ma pierd pana la trecerea in nefiinta. Simt ca-mi pierd cunostinta, seamana cu acea senzatie pe care am avut-o la ultima anestezie generala, cand am picat in mine, cand am fost constient ca adorm.

--
- Scuze, in cinci minute aterizam in Maroc.
Ma dezmeticesc si-mi dau seama ca am avut cel mai ciudat vis din ultimii ani. Sa fie vis-avertisment? De obicei dorm fara sa stiu de mine, cand ma stiu in siguranta; nu de data asta.
Am stat doua zile in La Valeta dupa plecarea ei. Am plecat din Tenerife in aceeasi zi si mi-am urmat cursul catre Malta, trebuia sa uit ultimele zile iar singura solutie era sa ma arunc in bratele altcuiva; asa am facut, dar gandurile la ea nu m-au tinut mult departe. Trebuia sa o gasesc, asa ca am luat un zbor de linie catre Maroc, tocmai spre Al Aaiun, unde stiam ca a mers ea. La plecarea din Tenerife, acel “te iubesc” mimat in aer m-a ars. Nu as fi vrut sa stiu, desi banuiam. Asa ca am pornit, dupa zece ani in care nu am vazut-o decat de departe, in cautarea unui vis despre care nici macar nu pot spune ca fusese pierdut.
Aeroportul Hassan I e mai curat decat il stiam insa la fel de plin de nisip si de urmele trecerilor mele – treceri cu lacrimi si dureri ascunse si fata de mine insumi pana nu demult. Doar un kilometru si jumatate pana la oras, in linie dreapta. Nu merita sa o iau pe sosea si, in felul asta, evit eventualele controale. Voi merge la hotel Nagjir, unde stiu ca ar trebui sa fie cazata. Langa, nu departe, este Las Dunas Café, poate voi astepta acolo pana o vad iesind ori intrand; cumva, nu-mi vine sa o abordez, vreau numai sa o vad inca o data si sa ma vindec sau sa ma doara pana nu mai doare.
Las Dunas imi apare in stanga dupa ce am lasat in urma praf si caldura desertului pe care aproape nu mi-o mai aminteam. Amri Azaiez ben Braiek, cel de la Dunas, imi fusese coleg, iar acum era “pensionat” – unul dintre cei care au reusit sa ramana in viata dupa retragere; voi putea sa raman la cafenea oricat am nevoie.
Eva. Imi fusese vis mai mult de zece ani, mi-a fost pasiune o zi si ceva, acum nu-mi este, iarasi, decat… Chiar asa, ce-mi mai esti tu oare, dor? As fi vrut sa stau mai aproape ca sa o vad cand trece pe acolo, insa cateva cladiri imi impiedica vederea si ma lasa sa privesc numai spre calea de acces. Voi astepta un timp, apoi voi fi, din nou, plecat “de tot” un alt timp. Timp – cuvantul care nu-i place ei; uneori, nici mie; ne limiteaza.
Azaiez ma intampina cu un zambet complice. Il salut si ii simt tensiunea.
- Nu ai venit in vizita, nu-i asa?
- Un fel de. Caut pe cineva in zona asta
- Cineva din viata ta, cineva vechi…
- Ce stii?
- Ce nu stiu? Prietene, ne stim de prea mult timp ca sa nu cunosc ce te mana-n lupta
- Mda, dar stii si tu, vorba aia, iti spun si apoi trebuie sa te omor
Incepe sa rada cu pofta
- Da, am mai auzit-o pe asta. Hai, iti dau o Linntura, de-aia galbeta care-ti place tie. Lintura, aici? De unde are omul asta bautura din Serbia? Si, alcool pe caldura asta…
- Doar apa. La temperatura… mediului.
Ma asez la o masuta joasa, ovala, imi aprind o tigara fara nicotina si incep sa astept. De aici observ ca reusesc sa vad chiar intrarea in hotel, desi nu ma asteptam. Traficul este putin cam mare pentru gustul meu, insa sunt numai un turist aproape doborat de caldura, care se odihneste. Direct in soare, ce-I drept, dar poate nu se gandesc multi la asta.
In doua ora si un sfert numar 86 de masini, toate trec lenese spre marginea oraselului. Eva, nicaieri. Ca niciodata, imi dau seama ca nu ma gandisem nici macar daca ar mai putea sa fie pe continentul asta, am venit din dorinta si lipsa de ea. Imi dau palme, in gand, si dau sa plec, cand o vad iesind din hotel la brat cu un individ; un rus pe care l-am urmarit in urma cu un an si ceva si pe care l-am facut “pierdut” dupa ce-mi salvase viata in inclestarea din Siria. Par un cuplu fericit – dar poate fi acoperire, legenda, cum se practica la noi. Nu voi, sti, nu de data asta. Trec impreuna pe langa mine iar din mana Evei cade, ca din intamplare, o bucata de hartie galbera pe care scrie, in ebraica, התגעגעתי אליך . “Mi-a fost dor de tine”. Stia ca sunt aici, m-a vazut inainte de a iesi din hotel, sau stia ca vin. Trebuie sa fiu mai atent.
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu