Jurnal (monitorizare) - 1

0706170007.1_exposure           Sunt de o moralitate infioratoare. Groaznica. Cumplita. Desi as extermina anumite categorii, sunt moral. Da. Am horatat ca secolul asta nu e pentru mine si am incercat - a cata oara? - sa ma intorc prin al saisprezecelea. Nu tine. Pe atunci imi placea sa-mi infig coltii in gatul alb al oricarei fapturi firave ce-mi iesea in cale. In cele pe care mai intai le conditionam emotional, pe vremea cand simteam, cand eram patial uman. Acum, constat, nu mai simt. Ma mint ca simt, intens, arzator si ma mint bine. Atat de bine incat ma conving, simt fals dar sufar real, apoi. Vorba-vine, coltii; nu sunt vampir. Am avut de-a face si cu de-astia... desi as zice mai degraba ca ei au avut de-a face cu mine. Spuneam, nu mai pot sa simt.
Candva in urma, undeva pe drumul de la rasarit la luna, s-a prabusit muntele placerilor peste mine si m-a inghitit. Simt durerea - oh, da e o voluptate si in durere. Si, pentru ca e o voluptate si in vederea suferintei din jur. Si a dezastrelor pe care le declansez sau la care iau parte pentru ca sunt, mereu, "intamplator" acolo. Si, desigur, moralitatea mea infioratoare ma face sa curm suferintele chiar si atunci cand nu sunt rugat. Sa zicem, din compasiune. Compasiune pentru cei ramasi intregi sau vii, nu pentru chestiile alea care au fost candva oameni iar in momentul dezastrului devin mormane de carne sau statistici. Ma hranesc totusi cu suferinta altora - mi-o alimentez pe a mea - si asa simt ca sunt, zice-se, viu. Trebuie ca totul, orice, sa fie intens, extrem, ca sa mai simt ceva. Altfel, nu exista, nu a fost acolo, e o amintire stearsa dinainte de a se naste.
            Si ce nu v-am mai spus. Am ajuns intr-o stare in care nu mai cred. Ah, nu, nu acel moment - increderea e un moment indus - in care "crezi" ce ti se spune sau chiar ce vezi, ci am pierdut cantecul, fluxul, STAREA, mai, STAREA, aia permanenta, in care ai credinta nu incredere. Credinta in altcineva, in celalalt daca vreti, celalalt fiind nu tu; logic. De obicei un partener. Hai sa va aud, e vorba despre iubire si relatii. Vax. E vorba despre oameni si legaturi vechi de secole si inca neincepute. De sentimentul ala pe care nu-l capeti, doar il dezgropi. Ca si iubirea, da, e acolo in tine si cineva vine si zgarma pana incepe sa infloreasca - as zice daca as mai crede in chestiile lumesti si daca as fi inca in real si uman; dar asa, spun... sa fie declansat prin stimuli fizico-chimico-psihici. Nu, ultima parte nu, e tot chimie, la propriu. Stiu ca v-am spus - daca nu o voi face la un moment dat - despre secolul saisprezece, cand imi infigeam coltii in gatul oricarei fapturi pe care bunul meu plac voia sa o socotesc victima. Nu, pe atunci regulile nu erau altele, doar ca erau voalate, ascunse sub un maldar de conventii create de frica naturii umane reale. Pe atunci nu-ti puteai permite sa spui ceva decat daca dadea bine, iar, imi amintesc, in grupul netot care se socotea inalta societate, erai imediat catalogat si, la o adica, exclus - din, da, stiu, dar ce mai conteaza? - daca faceai altfel. Daca erai altfel. Daca voiai schimbarea - iar eu o voiam des; in fiecare zi imi cautam ceva proaspat din care sa ma hranesc. O sa stiti mai incolo ce este, totusi, cu hrana mea si din ce "specie" fac parte. Nu am fost niciodata un, cum spun altii, ateu. Nici macar agnostic. Credeam "cu tarie" sau, as zice, habotnic, in ceea ce (da, nu cel ce) ne crease si ne daduse - mare gresala - drumul in lumea asta fara sa fi facut si un sistem de aparare, o contrapondere la imensa noastra putere si sete de fapturi fragede si fara ajutor. Uite ca ultimele secole m-au facut sa nu mai cred. Asa cum nu simt, nu cred. Sunt conectate. Da, chiar au legatura una cu cealalta. Voi nu stiti. Ba, chiar credeti, in urma celor spuse de autoproclamatii reprezentanti ai religiilor pamantene, ca iubirea si credinta sunt antagonice, ca iubirea, in toate formele ei, de la sentimentul pur pana la inlantuirea fizica, cea care va asigura perpetuarea, este un "pacat". Pacat de asta, ca sa zic asa.
             Sunteti cu adevarat niste fiinte tragice, aveti in mod cert un destin tragic, stiti ca va nasteti si mai apoi muriti, stiti ca veniti de nicaieri şi va duceti nicaieri, disparand in neant; de asemenea, stiti ca sunteti mult prea mici si efemeri intr-un univers mult prea larg si indelungat. Sunteti cu siguranta actorii principali ai unei teribile tragedii. Gandul si chiar sentimentul care se tot accentueaza in voi ca intr-o zi totul se va incheia, ca nimic din ce-a fost nu va mai exista şi ca toate urmele se vor estompa si vor pieri pe veci va creaza niste senzatii absolut nedefinite si inefabile, un fel de melancolie simptomatica si paroxistica, pe care insă n-o veti deslusi in intregime niciodata. Tragedia se afla in voi, dar uneori este totusi mai presus decat voi... Nimic nu este mai important decat sa ai alaturi o persoana care sa te iubeasca, sa te respecte, sa te faca sa zambesti, spun unii. Va spun, nimic nu este mai important decat supravietuirea si asigurarea propriei intergritati fizice, psihice si morale. // .
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu