Amor infrant


Vreau fii atât de delicată încât să poți trage trei gloanțe în el - unul în genunchi (e dureros), unul în palmă în timp ce-i ții mâna înfiptă în păr să te vadă bine și unul în gât, ca să vezi cum se golește de sânge - după care să mă săruți, să-mi îndrumi mâna între picioarele tale și să-mi spui că mă vrei atunci, acolo, lângă victima care ne va privi din rai prin ochii sticloși lângă care se vor roti pescăruși - ăia sunt mai periculoși decât viermii, întâi te sfîșie în bucăți mici și abia apoi te mănâncă. Vreau sa fii atât de diabolică încât să-mi spui că-ți dorești un copil cu mine după ce abia ne-am cunoscut și am fugit împreună într-o altă parte a lumii, una ermetică și irespirabilă, în care aerul îl putem lua numai unul din plămânii celuilalt. Deci vreau să te creez eu. Și să fii a întregii lumi. Să-i înveți că nu pot să moară dacă nu au știut să trăiască.
--
Aș putea spune ca viața ta este o cursă. Eşti competitiv, egoist și oarecum egocentric.
Acest “premiu” este stabilit de tine, eu nu-l vreau. În goana de a-ţi dovedi că eşti capabil de un anumit lucru, uiți să analizezi ce vrei cu adevărat și să stabilești dacă idealul pe care doreşti să-l atingi se potrivește cu propria-ţi persoană. Eşti răpit de visele pe care ţi le construiești în jurul scopului suprem și astfel totul se transformă într-o cursă egoistă a ambiției tale. Da, ambiția e cea care îţi fură adevăratele speranțe și te aruncă în mijlocul vieţii, lăsându-te uneori fără scrupule. Ca acum. De obicei, tinzi să alegi dificilul, idealul atât de greu de realizat, doar pentru a-ţi vedea limitele și capacitatea. Dominat de setea propriei convingeri, stabileşti singur “premiul” și pornești într-o cursă în care concurezi cu propriile puteri.
Dar de ce mă tragi şi pe mine în cursa ta? Nu vreau să mă creezi tu, nici să fiu a lumii întregi. Nu înţelegi?? Vreau să fiu EU.
--
Daca nu vezi, nu există – cunoști metoda asta de apărare. Deci înainte de a te visa, de a proiecta, nu ai existat. Te-am creat în mine, în minte și suflet, ți-am mângâiat fața și mâinile întâi în nopțile pe care le petreceam inventând dialoguri cu tine-personaj. Ai apărut pentru că te-am dorit. Carnal. Separată de realitate prin dunga aia subțire dintre gând și orgasm. Cursa despre care vorbești este o întrecere cu mine, nu o capcană – știi și tu că în sesnul ăsta puteai s-o spui, doar. Eram, cândva, doar o idee. Una care putea genera alte idei, alte gânduri. Am apărut abia după ce te-am inventat, nu pot exista independent. Crezi că e iubire? Nu te prostii! E simbioză. Ai impresia că poți exista fără mine? Că poți să te lași cuprinsă de vâltoarea de acolo, de afară, și să ajungi întreagă până la capătul curentului, să suporți curgerea? Nu vei putea pentru că la capăt nu voi fi eu să te aștept. Te vei distruge singură pe drum știind că mă pierzi. Va rămâne umbra, apoi amintirea. Alege. Și fă-mă să te aleg din nou.
--
Nu mă prostesc. Pot şi fără tine. Ştii că ajung la plăcere pe un drum propriu şi că într-o astfel de situaţie mintea mea oscilează între durere şi plictiseală ca elemente esenţiale ale vieţii. Nu mă lua cu texte. Nu mai ţin.
M-ai creeat în mintea ta ca ideală dar nu sunt decât o metaforă în vânt… Viaţa mea este o lupă continuă. Cu plictiseala, cu semenii, cu realitatea şi cu tine. Ştii ca găsesc adversari pretutindeni. Şi în tine. Da. Deci nu mă mai alege din nou pentru că vreau să plec.
--
O sa pleci. Te las să pleci. Am nevoie de echilibru, tu nu mi-l aduci. Mă faci să zbor dar la fiecare aterizare îmi aduc aminte de început. De acel început superb. De dorințele mele care au devenit ale noastre și apoi s-au stins. Doare. Existența ta mă doare chiar dacă atingerea ta-mi aduce tresăriri de fiecare dată, chiar și cand rememorez. Pleacă. Te voi aștepta. Așa cum mi-era dor de tine înainte să apari. Înainte să te simt. Înainte să-ți spun prima dată “te doresc” – atunci când m-ai oprit punându-mi degetul pe buze în întâia promisiune de veșnicie.

SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

1 comments:

Adauga comentariu