Si inca...

Merg mai departe. "Departe". Aiurea cuvant! Imi exprima nu inaintare ci alienare. Instrainare de... ce? Si chiar asa, de ce ar fi? Mi-am promis si am promis "pentru totdeauna", fara a-mi fi cerut, si asta e ca mine, prezent, de neinlaturat, infernal de cald, luminos. Spui "totul se transforma". Dah... Ca si Jana in melodia lui Margineanu, pe versuri de Nichita? Hopa! Nu asa. Nu stii lucrurile care nu au inceput pentru ca au existat mereu, care nu se transforma si nu se termina? Tocmai tu? Eu le stiu, le traiesc, le SIMT (ireal, asa-i?). Iti vad acea privire, adierea de atingere de parca m-ai fi spart sau as fi fugit, fiintica scoasa din vis si distrusa de realitate otravitoare si continua, iti gust inca lacrimile promitandu-ti ca nu vei plange din cauza mea, probabil sunt ale mele, probabil cele care curg sunt ale mele si tu nu mai ai, si totusi... Mereu "si totusi". Distrug in jur, umilesc, conditionez si uimesc, vanez rece si fara emotii si sunt crud pentru ca sunt convins ca e singurul lucru pe care celelalte in merita pentru sacrilegiul de a nu fi ca tine, apoi plec si zdrobesc, imi place, o fac iar si iar, otravesc in jur cu totul, mi se scurge ura si ceilalti aluneca pe ea, cad, se lovesc rau si nu se mai ridica, ma hranesc acum cu suflete, imi place de parca nu mai am, le folosesc pe post de sange ca la transfuzie. Merg mai departe. Si cu fiecare pas calc pe cineva, zrdobesc si-mi place pentru ca astfel calc pe moale, ma uit de sus cum se zbat si ma roaga sa fiu "mai...", "altfel", sau nu mai fiu "rece", nu le convine, sunt perfect constienti/e ca ma folosesc si apoi voi pleca, si nu se pot opri, nu pot spune "pana aici", mi se daruie apoi probabil viseaza in plansul lor inutil si sacadat ca ceva s-ar putea schimba. S-ar putea? Asa, de la sine? Eh! Nu, eu sunt cel care ar putea sa schimbe si nu vreau, imi place asa, imi place sa umilesc si sa provoc suferinta, fiecare e un capriciu si nimic mai mult, le-o spun, se uita la mine de parca viseaza urat si "lasa ca se vor trezi", se trezesc si constata ca visul era de preferat, apoi bum! Stop! Ma enerveaza izbucnirile oricui, de orice fel, atingerea oricui imi face carnea si intreaga fiinta sa se infioare neplacut, sa se crispeze si sa compare cu atingerea ta fluenta si fina, imi vine sa-i dau cu capul de pereti, sa zdrobesc sa vad daca acolo e ceva si ce ar iesi, sa vad indeaproape "ce-i mana pe ei in lupta". Apoi imi desfac aripile si planez, aterizez oriunde si te simt din nou oriunde si oricand, nu-mi convine nimeni, pentru ca nu ma atinge cum o faceai tu, pentru ca se uita la mine uneori cu o admiratie tampa, de om stupid care cica admira o opera da arta ca sa nu se faca de ras in fata celorlalti, pentru ca nu-mi vorbesc asa cum o faceai tu, pentru ca nu-mi provoaca nimic interior, sunt o banda rulanta goala si doar cand ii lovesc mai simt ceva ce poate s-ar compara tangential cu termenul de uman sau de a simti. Merg mai departe. Daca nu pot ajunge la ceva zburand, trebuie sa ajung tarandu-ma. In vis fac un fel de bungee-jumping fara corzi, astept sa cad si sa ma zdrobesc insa undeva in cadere coordonatele se schimba si incep sa cad orizontal, senzatia de cadere continua si nu se termina pana ma trezesc. Esti singura fiinta in legatura cu care m-am inselat intotdeauna, invariabil, cand ma asteptam la ceva bun primeam lovituri, cand asteptam incordat ceva teribi de rau ma mangaiai pe dinauntru cum nu a stiu altcineva sa o faca, prima data cu tine am iubit in sfarsit nu ideea de iubire ci pe cineva, cu totul, cum spuneam, fara intoarcere. De-aia te intrebam "ce esti tu?".
Mi-e teribil de... pentru ca o sa-ti spui ca nu pricepi nimic din tot ce am scris, si de ce am facut-o. Insa tu trebuie sa pricepi, tu stii, cunosti toate astea, le-ai trait candva. Sa...

SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu