Scrisori in palma

Astazi mi-a fost dor. De iubirile ca la cincisprezece ani, hai saptesprezece, pe cand asteptam un trimestru ca sa-mi pot vedea iubita. Pe undeva pe la 118+108 kilometri distanta - nu ii pun si pe ultimii 47, asa pare mai putin. Pe cand o saptamana fara cel putin trei scrisori de fiecare parte era ceva inacceptabil, chin, pe atunci scriam, inca, de mana, iar gandurile mi le puteam asterne fara teama de a fi catalogat ori judecat; pe cand iubirea era ceva resimtit somatic dar pur prin visele si proiectiile in viitor. Proiectiile asupra celuilalt lipseau, eram intr-un continuu "acum si aici" insa fara sa stiu valoare lui si fara sa-i atribui deja "clasica" prejudecata prin care "acum si aici" nu inseamna viitor, ba chiar reprezinta excluderea sa. Eram, pe atunci, pe jar, daca ea nu ajungea acasa imediat dupa scoala si dupa antrenamente, si nu o puteam auzi la telefon cat mai repede - dar fara gelozii si scenarii negativiste declansate de necunoastere. Mi-a fost dor de "tehnicile de cucerire" instinctive, peste care am suprapus, apoi, insa nu pe atunci, cunostintele de psihologie aplicata si invataturile acumulate - le-as dona bucuros. Asa cum pe atunci era usor, ca sa intru in vorba cu ea - pentru putina vreme Ea (dar fiecare femeie este "EA", intr-un fel) - sa iau o carte, da, stiu, "Stapanul muntelui"-Alexandre Dumas, si sa-mi dau cu parerea despre continut in felul meu naucitor; cumva, instinctiv, am aplicat mereu "daca nu poti sa-i convingi, zapaceste-i", insa fara a fi constient ca o fac. Azi mi-a fost dor de acea ancora pe care fiecare si-o autoinduce fara sa stie, cand, fiind aproape copil, inca, incepe, pompos spus, "o realtie"; ancora care te face ca atunci cand esti in spital, celalalt sa fie primul pe care-l recunosti si singurul la prezenta caruia reactionezi, deschizi ochii si zambesti dupa o intamplar nefericita, doar pentru ca este acolo. Dor de acel fel de "criptare" emotionala prin care o Loredana-Elena este, pentru mintea si sufletul tau, "Ella" si numai "Ella". Mi-e dor mai mult de vis decat de proiectie si planuri, scenarii, mai mult de "fie cum o fi" - sperand ca bine - decat de astalalt "daca ceva se intampla asa, inseamna ca sau rezulta ca"; bleah. Poate, de puritate. Cumva, am stiut sa o mentin si sa o daruiesc, si acum o daruiesc, doar gatul palniei e mai mic iar, ceea ce e bine, supapele si sistemele de detensionare cum mai multe si mai mari. Mi-a fost dor de vremea cand nu-mi era necesar sa-mi induc o stare ca sa fac ceva; azi nu am vrut "acum"-ul asta, in care stiu despre inducere, in care iubirea este, cumva, rationala, in care aproape dispretuiesc acel "-O iubesc. - De ce? - O iubesc pur si simplu" pe care il pun la zid si in care dau cu piatra de parca as fi fara vina; Vreau sa recitesc aceleasi scrisori pe care pe atunci le scriam, le trimiteam ori primeam, le copiam in caiet ca sa fie toate in acelasi loc si le pastram ca pe moaste - sa-mi fie scuzata asocierea, totusi, cu oasele unui mort, fie el si sfant, cica - pentru ca asta ma facea sa o simt mai aproape. Mi-e dor de puritate. Nu sa ma intorc la puritatea de atunci, ci sa fiu ca acum si sa pot iubi pur, asa cum am unele... porniri. Asa cum dorul de acum il simt lin, cald, "uf bun", constructiv, uimitor de complex asa, prin vortexul de care nu pot fugi. Vreau o pauza a mintii cand e vorba de iubire. Asa cum eu iti sarut podul palmei, tu pune-mi in mana intinsa un gand, inainte sa mergem la nani. Pune-mi in palma primul gand pe care sa-l avem amandoi dimineata urmatoare.
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu