Ne citim diseara


Dimineata m-a prins gandind. Daca noaptea trecuta nu o aduceam aici, ar fi fost rau. Hotelul pe care mi-l sugerase cand am vorbit, inainte sa ajunga, fusese incendiat. Alex m-a trezit cu un mesaj pe telefon “Renata incendiat. 44 arestari. Avem si noi un ranit” – sa nu fie Erika, am gandit. Cand vrei sa o dai in bara, gasesti o bara si daca nu este. Eri a vrut sa fie acolo ca sa nu fie acasa. Sotul ei, Denis, e in opozitie. Ma mir ca a lasat-o sa plece, stiind cine sunt agitatorii.
Nu sunt singur. La naiba, de cand nu a mai fost cineva aici? Aproape de la divortul meu. De ce mi-e asa draga?
Nu vreau sa o trezesc. Mai stau cinci minute – la mine, inca cinci minute poate insemna pana la pranz – si merg sa-i aduc ceva de papa. De papa? Da’ “de mancare” ce are? Pf! Mi-e bine stiind ca e langa mine, ca a dormit linistita si in siguranta, seara trecuta trebuie sa fi fost obositoare pentru ea; mai mult cand am ajuns la mine, decat acolo afara, unde era speriata.
Ceva trosneste in apropiere. Alerta. Nu deschid ochii, mana stanga mi se duce sub perna, unde am in permanenta un pistol “de rezerva” – oare l-a vazut? O fi dat de el noaptea, in somn? Trosc. Din nou. Pistolul nu e acolo. “Meaow”… Ce? Pisica ma-sii! Zgomotul vine de la geam. Simt cald pe cealalta mana. Trebuie sa fie…
Deschid ochii si alunec pe gheata verde, alti ochi ma privesc de aproape, cu drag. “Gheata verde”, un film al copilariei mele... Cu drag? Pai..? Mana ei se plimba usor pe a mea, privirea este spre mine insa pierduta, sorbind, visand.
- Si mie mi-e drag… ingere. Stai aici, ma duc sa pun ceva de papa, nu te misti. Zambesc strengareste si face botic. Nu mai fa asta, ca te sarut “de nu te vezi”.
- Mi-e bine cu tine, nu creadeam ca…
- Shh, botic. Asa trebuie sa fie. Numai asa.
Gura ei se strange in semn de protest
- Dar nu mi-e foame…
- Ciocolata calda? Stiu ca nu bei cafea. Si clatite? Pe fata ei apare un zambet de “hihi, cum ai stiut?” Fara miere – de data asta. Zambesc a “eu stiu tot” si o sarut pe gat, langa ureche, fara sa se astepte. Vezi? Nu te-am mancat de tot.
Ma ridic si plec spre bucatarie. Fir-ar, oare ce gandeste? Mai ales, ce simte? Cum ii este de fapt? – vorbisem candva despre simtitul real si cel declarativ, o discutie in care, ca si alte dati, m-a lasat paf prin maturitatea replicilor.
O las in camera si ma iau de cafea si ciocolata calda. Beau cafea cu litri. Daca as simti gustul, mi-as baga direct in vena. Clatite am de ieri, uf, sper sa fie ok inca. Azi trebuie sa o expediez de aici, fir-ar! Deseara iar o sa fie proteste, maine iar… Ea va fi acasa, in lumea ei, intre pagini de caiet si insemnari de “scriitoare debutanta”, “o diletanta in dragoste”, cum mi-a spus candva. Revin si raman uimit cat de natural arata in patul meu, ca si cum acolo i-ar fi locul, ca si cum acolo este normal sa fim, impreuna, in fiecare seara, nu la sute de kilometri asteptand ca cealalt sa apara online, in functie de… uf, timp.
- Te integrezi in piesaj, spun cu o privire “de cunoscator”. Data viitoare, redecorez.. cu tine. Adica…
- Pricep, uf. Uf bun, de data asta. Roseste? Stiu ca se emotioneaza repede, dar nici chiar asa. Privirea ii cauta un punct de sprijin in modelul de pe covor. Degetele mainii drepte se joaca in parul mai dezordonat decat aseara; mi-o imaginez cu parul ud, asteptandu-ma goala sub patura. Uf, nu acum, avem treaba. Eu am treaba. Simt un fel de regret ca a venit, regretul ca va pleca, de fapt. Ca acum, stiind cum este, dorindu-mi-o aproape, imi va fi greu fara ea. Pun pe pat tava cu clatitele si cana ei de ciocolata calda.
- Copila, haide, papa ceva, o sa fii pe drum.
- De ce faci asta pentru mine? Ma intreaba asta asa, ca un copil care asteapta sa-l certi. Ma temeam de intrebarea asta. Privirea i se fixeaza pe chipul meu si vad, neasteptat, un inceput de lacrimi. Ochi umezi de emotie, nu stiu… tocmai eu nu stiu.
- Doar lasa-ma sa o fac, sa fac tot, ti-am spus, stii de ce si nu prea, am eu nevoie de asta. Sper ca am raspuns suficient de... neutru.
Ia o clatita, ezitant, si incepe sa intinda pe ea dulceata. Sunt jos, pe covor, asezat, si o privesc, intr-un fel la ea, in altul undeva in viitor, mai bine zis undeva in vis.
- Na. sa nu mai razi de boticul meu! Ma trezesc, cu un deget cu dulceata, pe nas. Cred ca am o mutra de pisica sacaita de musca de pe nas, caci incepe sa rada aproape in hohote, ras de copil care se bucura de trasnaia facuta. Tocmai ti-ai semnat… Ma sterg de dulceata, o prind cu stanga de ceafa si, in inlemnirea provocata de gestul neasteptat, o musc de buza de jos pana aud un “mnnnnn” de durere. Nu vreau sa o sarut, doar sa o “pedepsesc”.
- “Na” si tie!
Brusc, s-a facut mai mica, intre aproape-sperietura de adineauri, nestiind ce fac de fapt, si boticul de acum, de “mi-ai facut-o”. Ii pun un deget pe buze.
- Shh, stii ca nu as face ceva ce nu vrei, de cate ori am vorbit despre asta, uf, si inca ti-e teama…? Intrebarea a fost retorica, las-o asa. Da din cap de sus in jos, abia miscat, putin, intr-un “dap, inca mi-e, dar nu ma certa ca mi-e”. Ii cuprind fata in maini, ma apropii de ea, sunt cu buzele aproape lipite de tampla stanga.
- Mie imi poti spune orice, oricum, oricand. Iti aduci aminte? Revin.
Ies si o las sa manance – dupa mine aia nu e mancare, dar… Acum chiar vreau sa stiu ce gandeste, la naiba! O sa stiu deseara cate ceva, niciodata nu-mi spune tot tot. Sunt in sufragerie si vad un fel de retrospectiva a zilei de ieri, in imagini si comentarii asa-zis inteligente, daca nu ar fi ale comentatorilor “stie-tot” de la televiziunea declarata anti putere. 29 de retinuti, un cameraman ranit, doi jandarmi… bla bla. Vad mai incolo, la birou, ce si cum a fost de fapt. Dupa ce o duc la gara. O sa plece. Da, si va spune “ne citim diseara”, dar nu nu nu vreau sa ma gandesc acum la cum imi va fi dupa ce pleaca. Acum, stiri. Pauza de gandire s-a terminat.

Raspunsul la provocare, il gasiti aici
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu