Ma iert–oglinzi in suflet

2007_0706mydigital0009_exposure

Aproape ca-mi incep ziua in metrou. Acolo e locul in care dispare somnul, unde-mi aranjez in treacat parul in geamul din fata mea, unde se termina cumva impresia linistita a noptii si incepe freamatul Bucurestiului, incepe sa strabata viata lui neobosita prin peretii subterani, dincolo de usi sau bariere. Acolo unde oamenii isi croiesc drumurile pentru ziua cea noua si o uita pe cea veche. La fel a fost si azi. M-am trezit, amortita si lipsita de cafeaua zilnica, si pe tocuri prea mari, direct in metrou. Mi-am fixat privirile obosite, ca intr-o oglinda, in vanatoarea micilor defecte ale chipului si machiajului meu, a suvitelor neastamparate, sau poate a culorilor ciudat potrivite. Mi-am gasit 100 de defecte mici si inca vreo 4 majore, pe care o revista de moda nu mi le ar fi iertat. Poate trecatorii de pe strada, in toata graba lor, m-ar fi observat… gresita, defecta sau macar nepotrivita peisajului. M-ar fi judecat, si m-ar fi uitat apoi, ca pe o poza neinspirata dintr-un ziar.

Privesc la necunoscuta din fata mea. Parul ei fara forma sau coloare, cenusiu, ma duce cu gandul la toamna… O toamna ploiasa in care femeia asta, asa cum e de stearsa, s-ar integra in peisajul stain, fara cel mai mic efort. Are maini care nu tradeaza nici o activitate. Sunt maini pe care un pictor le-ar ignora. Sunt maini care n-ar putea stapani niciodata un pian sau orice al instrument care cere indemanare. Ii tradeaza firea lenesa si simpla, care nu se complica nici macar prin a purta un inel. O carte comercial-literara, din acelea care fabrica povesti usor digerabile, se odihneste in geanta cu lucruri razvratit inghesuite. Trec mai departe, catre multitudinea de imprimeuri de pe haine. Unele inspira flori de vara mari, lejere, aruncate in graba pe rochie. Altele sunt dungi anapoda potrivite, amestecate langa verdele florilor, ca niste gratii pe sub care se zbate un sir de margele de plastic. Ultima data ma uit la chip. De fiecare data la fel, las asta la urma ca cea mai importanta descoperire. Profilul ei are ceva din poze vechi cu trasaturi decolorate in umbra anilor pe care ii poarta, iar ochii ei n-au nici un freamat, nici o ezitare, nici o scanteie.

Se anunta o statie oarecare, iar necunoscuta se pregateste sa coboare. Deodata ii sesisez calcatura sigura a piciorului, nervozitatea tinereasca a asteptarii, incordarea intregului ei trup, brusca, neasteptata. I se citeste feminitatea si delicatetea prin cateva gesturi facute la intamplare, de a-si potrivi hainele anapoda alese. Si devin geloasa. Geloasa ca nu mi permit greseli. Geloasa ca nu ma accept asa cum sunt. Ca sunt prea atenta la asortarea gentii cu pantofii, si uit cum ma simt, si ma ignor, si ma judec, si ma critic, si-mi opresc rasuflarea la fiecare privire jignitoare. Geloasa pe femeile ca ea, sterse si pierdute intr-o multime la metrou, dar cu pasul drept si calcatura sigura, cu forme care se potrivesc intr-un tot care coopereaza prin a revela o femeie sigura. O femeie completa, indiferent de defectele ei. O femeie care tine capul sus in fata barbatilor, in fara altor femei, in fata colegilor de serviciu, in fata carcotaselor de metrou. Si astfel imi iau lectia perfectiunii, medalia si reversul ei intr-o singura ceasca de cafea de dimineata, si ma privesc din nou. Si ma indragesc. Si ma iert pentru neinspiratia cromatica si pentru imperfectiunile tenului. Si pentru ca azi, macar azi, imi permit sa fiu eu insami. Si sa gresesc… Ma iert pentru ca o femeie urata mi a aratat ispita greselilor si am cazut prada ei. Ma iert pentru ca e vineri.

Diana Stroe
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu