Cald


Oamenii au iesitin strada. Sau au fost scosi. Din cate stiu, cate putin din ambele. Treaba mea e sa stiu, o sa aflu.
Nu asta conteaza acum. Ba, conteaza mereu. EA e aici. I-am zis sa nu vina dar, incapatanata cum e, nu a ascultat. Ca la inceput, cand ne luptam. Ca la inceput, cand stia despre mine mai putin decat acum, mai mult, poate, decat maine.
- Dar vin la lansarea aia… s-a pisicit cand i-am zis sa stea, mai bine, acasa. In urma cu doua zile am intrebat-o daca are unde sa plece de acasa, chiar si din oraselul ei de extrema-provincie, in caz ca se intampla “ceva” prin tara. Stiam, i-am aruncat cateva informatii mai mult asa, ca sa o sperii putin, stiind ca vrea sa vina. Iar acum e aici. Afara e iad – nu inca, poate maine, acum e doar manipularea manipularii. Oamenii sunt mai mult speriati, iar oamenii speriati si care nu stiu ce vor de fapt reactioneaza imprevizibil. De-aia existam noi,cei care “prevad” pe baza informatiilor.
- Unde esti? Imi raspunde si aud in jurul ei vacarm. Nu trebuia sa fie unde cred, nu e normal,de la gara ar fi…
- In centru… Ce se intampla pe aici? Mai mult uimita decat speriata, parca, daca nu cumva vocea mea a speriat-o mai mult decat ce e langa ea. E doar inceputul, nu trebuie sa stii, nu tu. E suficient ca stiu eu, ca stiu ai mei si ca…
- Nu stiu inca. Intra in biblioteca si stai acolo, in hol, pana ajung eu. Ar trebui sa fie sigur, un timp. Nici nu te gandi sa comentzi. Clapeta telefonului face poc, sec; un telefon mai vechi, dar cu asta macar nu pot fi localizat. Nu pot fi gasit. Ea, la fel. Cu ea am planuri. Daca ceilalti afla, e noi sau ei. Dar pe ea nu o pot baga in razboiul asta, nu e al ei, nu trebuie. De ea trebuie sa am grija.
Biblioteca e lipita de teatru, practic, acelasi corp. Spate in spate. Bun. Stanga, strada. Manifestanti. Rau. Dreapta, consulatul francez si directia de informatii a armatei. Bun. Locuiesc aproape. O duc acolo fara sa stie unde ajunge, noaptea asta. Mi-e frica. Pentru ea, imi este. Eu pot sa patesc orice, nu ea, de un timp – nu-i place “timp”, stiu, de-aia nici nu folosesc, cuvantul asta cand vorbim. Online. Aproape,exclusiv.
Il sun pe Alex.
- Raporteaza. Niciodata nu vorbesc in felul asta cu cei ca mine. Imi sunt colegi. Parteneri. In tot. Fratie.
- Am vazut-o acum. A intrat in…
- Stiu. Clic
Ma strecor pestrazi ca si cum nu eu as fi cel care de obicei se baga in multime si observa, ca si cum nu eu as face estimari si previziuni luand pulsul. Acum insa, trebuie sa ajung intreg la ea si sa o tin in singuranta. Pana maine. Incep sa urc treptele bibliotecii. Undeva in stanga zaresc pe cineva cunoscut. Erika. La Sighisoara, imi daduse cheia acelei camere. Nici ea nu trebuia sa fie aici. I-am zis ca ma ocup eu, am mintit sa o protejez.
- Ma duc sa iau pulsul, imi spusese cu putin timp in urma. Vax. Stia ca nu voiam sa o stiu altfel decat in siguranta. Am inceput sa ma inmoi?
Sus, langa intrare, un jandarm. Ciudat, nu stiam ca s-au desfasurat in obiectiv. Da sa ma intrebe… Dau sa scot de la piept legitimatia de presa. Acoperirea. Nu, stop, poate crede ca scot arma – nu ca nu as avea la mine. Ii arat legitimatia de serviciu, din buzunarul pantalonilor. “Sa traiti”, imi sopteste, si se face ca se uita in alta parte.
Desi in holul bibliotecii e o expozitie de pictura, e semi-intuneric. Bun, nu se vede de afara.Oamenii intra si ies, aproape ca si cand afara nu ar fi deja noapte si gloata dezlantuita. O vad, priveste lucrarile de arta ca si cum ar vrea sa fie, poate, intr-un tablou, decat acolo. Sa fie departe, asa cum este de obicei in unele discutii, cand visam impreuna. O iau in brate ca si cum mi-as intalni prietena sau iubita, poate asa nu se vede tensiunea. Tresare si ii opresc un inceput de tipat de surprindere atingandu-i buzele cu degetele mainii drepte. Cald, moale,rosu aprins si parfumat; uh, nu acum, este timp pentru tot. Timpul, prietenul meu si nesuportatul ei. Ii zambesc “gata, esti cu mine”, desi abia de acum sunt in tensiune maxima, voi fi body-guard-ul ei. Body-guard. Trup. Neah, taci, imi spun in gand.
- Ce facem acum? balmajeste ingrijorata. Parca ii vad pe chip emoticonul ala folosit de amandoi. Chicotesc.
O trag de mana si iesim din biblioteca, pe strada larga, mult prea larga pentru gustul meu, acum. Strang mana, sa fiu sigur ca nu o scap, sa fiu sigur ca-i simt fiecare tresarire sau daca se trage de ea. Ajungem in Piata si incepem sa ne ciocnim cu cei din multime, mai mult ea, desi ma aflu in fata. Pe mine aproape ma lasa sa trec dandu-se din fata mea, cred ca am incordati si muschii faciali, poate ei cred ca sunt din fortele de ordine, e bine asa.
Ajungem pe o straduta intunecata, langa intrarea in blocul meu. Inca nu-i spun nimic, nu pot vorbi fara sa o fac sa intre, poate, in panica. Privesc, in alerta, stanga, intuneric, fara zgomote, poate bine. Dreapta, Piata, deja nu mai e cazul sa-mi fac griji. Sus, lumina vecinei de la etajul de deasupra mea e aprinsa – o avea vreun client. E prostituata, dar un om extraordinar. Intram in scara, scot cheia si descui usa apartamentului. Ascult. Liniste. Ok. Isi trage mana din a mea, o miscare oarecum nervoasa, e putin confuza, de ce e ea aici, adica? Sigur prefera sa o duc la sediu sau la un hotel si sa o las acolo. Nu azi
- Hai. Promit ca nu te mananc! Toata. Ii zambesc si o invit inauntru – ca si cum ar avea alternative, pf!
Intra, ezitand…La mine miroase a cafea. De obicei, si a tigari. A vechi si statornic, imi spusese candva o iubita. Ii deschid usa sufrageriei si o indemn din ochi sastea acolo, cumintica, putin. Sper sa nu “vada” mai mult decat e normal sa vada, acolo. Pana la urma, sunt doar niste carti, un telvizor… Carti. Nu multe. Sigur ceva ii va atrage atentia, chiar daca e o visatoare – eh, in aparenta, in lumea ei, care incepe sa devina si a mea, nu in realul asta urat si dur. “Etica in mass-media”, “Sexul vinde” – ce-o sa creada, daca nu se uita si vede ca e ocarte despre revolutia sexuala in media, la inceputul anilor 50, in SUA? – , cateva de care nu m-am atins, oh, si “Directia de Informatii Militare – intre fictiune si adevar”. Neh, oficial, ma documentez. Imi vine sa o iau in brate, de acel dor simtit de mult si implinit niciodata. Brate, protectie, clipe furate, aici si acum proiectate in etern. Etern prin intensitate, nu prin durata.
- De ce nu-ti dai haina jos? Nu poti pleca acum; (spun asta ca si cum afara ar fi irespirabil sau ceva, sa nu-si mai doreasca sa plece. O simt incordata, mai mult de noutatea situatiei decat ca a trecut prin aiurelile alea care o sa se stinga incateva zile). De ce nu vrei sa ramai?...
Imi intoarce un zambet neconvingator, e inghetata, nesigura – sigura pe mine ca o protejez, dar ca si cum mi-ar spune “n-o sa-mi faci rau, asa e?”.
- Trebuie sa… ma intorc acasa. O privesc, cu drag, si capul intr-o parte. Copila, dar acasa e la cateva sute de kilometri, uf… Inteleg ca nu i-a iesit altceva, de emotie. Si mi-e frig, recunosc, desi aici e chiar cald, mai spune. Eu ma scurg deja in ochii ei verzi. Cald, da, aici e cald, ca in mine cand iti vorbesc, asa cum ne simtim unul pe celalalt. Cald si bine.
Isi framant aputin mainile dar, brusc, ceva se schimba. Vine langa mine, imi pune mainile pe piept. “Hai in dormitor, acolo de unde imi scrii mereu”, o aud soptind. Soptind? Ma… provoaca? O privesc dand din pleoape ca in desenele animate, doar nu pricep. Ea – nu, pentru mine EA – care mi-a tinut predici despre diferente de varsta, de abordari, de experienta, ea care a vrut sa-mi apara doar copila, pe cand eu vedeam in ea copila-prietena-partenera-posibil-iubita, copila-femeie, nici chiar una, nici cealalta? Ok, in dormitor mergem… daca tu ai ganduri… eu nu, nu acum, esti prima data cu mine, si mult de acum incolo vei fi, pentru mine, mai mult copila decat femeia.
O prind de mana si o scot din sufragerie prin cealalta usa, in al doilea hol unde e intuneric dupa ce inchid usa in urma ei. O simt incordandu-se, stiu ca nu-i plac spatiile mici si fara lumina. “Shhh”, ii soptesc, langa ureche. Ii simt parfumul, sunt atat de aproape si-mi doresc sa-i sarut gatul, imi vine sa inchid ochii si sa o intorc spre mine… nu. O imping incetisor din spate, ca si cum as invita-o, in camera, in “barlogul” meu. Unde monitorizez presa si fac analize, unde ii scriu, unde o simt cand, visand la ea, strang in brate plapuma.
Odata intrata,se mai destinde. Patul mi-e aranjat de parca as vrea sa impresionez prin ordine – da, stiam ca o voi aduce aici, dar nu de-aia… pana la urma, e o copila,oricat de matura e in gandire si actiuni. Imi studiaza rapid camera, din priviri, in timp ce-si lasa haina si se aseaza “eu sunt cuminte” pe o marginede pat.
- Ce s-a intamplat cu sedinta ta? Ma intreaba in timp ce se descalta, mai mult ca un fel de “ce caut eu aici, la tine?” Sedinta…mda… era o intalnire fugara cu cineva din Ministerul Apararii, dar se putea descurca si fara mine azi.
- Te-ar fi luat valul. Nu conteaza nicio sedinta. Tu contezi, pentru mine, mai mult decat mine, asa cum m-ai certat candva ca as spune ca esti mai importanta, sa nu-ti “servesc” de-astea. Face ochii mari, a uimire – ei, da, uite ca exist, nu sunt vreun program care raspunde automat, online. Inca e tensionata, as prefera sa se descarce, decat sa fie asa, dar evenimentele de adineauri si emotia – asa sa fie? – intalnirii cu mine, adunate… Daca nu se descarca automat, prin plans sau eu stiu ce, atunci ar trebui… supapa… hm… Ofteaza – uf bun sau uf rau? – si se strecoara sub patura, a “mi-e bine, dar parca… teama?”
- Ti-e somn? Tebuiesa o fac sa se descarce. Sau sa doarma. Sau ceva. Ii privesc venele mainii, inima ii bate prea rapid, a adunat mult.
- Rau. Imi spune cu o voce mica si inchide ochii, ca si cum ar vrea sa se apere prin “daca nu vad, nu exista” – metoda mea.
Deschid televizorul sa vad ce se mai intampla afara, asa, intr-o doara, nu am chef. Ma asez pe pat, langa ea, cam unde are genunchii. Imi vine sa-i imbratisez. Schimb canalele tv si vad acelasi lucru, in patru orase mari.
- Mi-e frica, nu vreau sa vad trecutul, spune, intre soapta si negare vehementa, mult prea moale insa pentru starea ei de acum. Din nou ar vrea sa se impuna, ca inconversatiile alea dulcele, dar nu-i iese. E in patul meu. E frumoasa si aproape relaxata, cu parul asa, dezordonat, o mana peste patura si cealalta la piept, dedesubt, e mai calda si mai frumoasa decat am vrut sa mi-o imaginez candmi-o doream doar in brate, asa cum imi va fi noaptea asta, mai tarziu. Sa o linistesc…
- Uite, e pasnic. Se duc acasa si incep iar maine. Si in alte cateva zile, daca nu va fi cum cred eu Pasnic…
Ma crede, sperca ma crede. Chipul ii se destinde, deci da. Imi vine sa-i fac o promisiune, dar stim amandoi cum e cu “va fi” si stim ca nu stim. Imi vine sa o sarut, dar nu, nu acum, cand e atat de relaxata si ii este atat de bine doar fiind aici, cu mine, tocmai pentru ca e cu mine. Ma aplec spre ea si-i sarut fruntea, lin, abia atins.
- Dormi, ingere! Sunt aici… si voi fi mereu, indiferent unde va fi aici. Caci, “aici” va fi, intotdeauna, in sufletul tau. Cand ma retrag, buzele imi contureaza “te iubesc”. Nu, nu o spun, nu trebuie sa auzi, tu stii, chiar daca imi tii teorii si negi. Aminteste-ti cum am inceput. Si gandurile curg, in timp ce o privesc, adormind, respirand lin si regulat. O mai sarut o data, in gand, in coltul gurii. Nani bun, copila!
Postarea - sursa a provocarii, aici 
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu