Cand o sa pleci?

AngelicaSiVictoria626_005
Am vorbit la telefon o singura data. Ne-am vazut o singura data. Acum este cu mine, la cabana de la munte care nu este chiar a mea dar unde pot merge oricand. Aici sunt lucruri de stricta nevoie, parca ar fi refugiu. Acum, asta si este. Refugiu de lumea rea, pentru ea, refugiu din vis in real, pentru mine. Pe drum abia am vorbit si ne-am atins mainile in trecat. A vrut iarna, am adus-o la iarna. Dar o sa o priveasca prin geam, aproape mereu de sub patura. Am lasat-o in camera de sus si ii pregatesc un ceai. Abia a scapat de febra si o aud chicotind, fericita ca i-am dat voie sa atinga fulgii in cadere cu un varf de deget. Zapada are pe putin un metru iar drumul este la mai mult de trei kilometri. Cand am intrat am prins-o de ceafa si am sarutat-o brusc, in coltul gurii. S-a inmuiat, mai mult de teama, aproape nu a rectionat, nu stia ce urmeaza. M-a retras privind-o amuzat
- Ce credeai ca o sa se intample? Doamne, copil mai esti!
- Pai, stii… - a incercat sa-si gaseasca niste cuvinte ca sa mi le arunce cum face de multe ori, sperand ca o fug din mintea si sufletul ei.
- Șșș... Nu tine, stii asta. Hai la caldura
Am urcat-o in camera de sus, de mana, ca pe un copil care nu stie incotro sa o ia. Privea mirata in jur si la mine, de parca era intr-un muzeu al ciudateniilor.
- E ciudat, nu am mai plecat asa, aiurea, cu cineva pe care abia-l cunosc
- Dupa primele sapte dati o sa te obisnuiesti - i-am zis, aruncandu-i privirea mea de “Nu stii niciodata la ce sa te astepti de la mine”
Am ridicat patura:
- Treci!
- Asa? - spuse, uitandu-se la ea. Sunt in hainele de afara…
- Cum vrei, doar treci; sa te gasesc in pat cand ma intoc. Merg sa fac focul si ceai bun, cum nu-ti place tie, cu miere. Si-a pungit mutrita intr-un “nuuuu” de copil rasfatat. Ti-arat eu tie cum e sa am grija de tine
Focul a fost usor de facut, aprins si cu cel care crestea in mine. Mi-o si imaginam abandonata in bratele mele, nedumerita, cu dorintele tinute in frau, intr-un “te vreau dar te rog, nu ma rani”. Cu ceaiul intr-o mana incep sa urc, de sus aud zgomot de geam inchis repede si pasi grabiti, 2, 3, trebuie sa s-a bagat in pat, ca sa nu o cert.
- Pai asa ne-a fost vorba, sa stai in frig pana vin?
Vorbesc singur, se pare, aproape pe intuneric. Ea, nicaieri. Umberele limbilor de foc mangaie peretele din spatele meu si-mi vine sa incep un joc prostesc, gen v-ati ascunsea; ceva ma face sa nu. O fetisoara de “nu ma certa” apare de sub patura, ii intorc privirea de “m-ai suparat, acum impaca-ma”.
- Haide ca nu am stat mult
- Da-mi – degetul mi-e indreptat spre buzele mele
- Nu. Tu mie. Pe nasuc, na
Ma fac, ca nu o aud, drept pedeapsa. Ea ar trebui sa ma impace, nu invers. Las ceaiul langa pat. Ia incepi si ai grija de tine si singura, eu vrea sa am dar daca nu se va putea mereu… Imi iau trepiedul si urc in mansarda, sper sa prind cateva imagini de noapte cu satul si intrarea spre Dambovicioara.
- Revin. Usa o inchid aproape trantind-o sa priceapa ca m-a suparat.
…..
In mansarda realizez ca nu am chef de poze, imi aprind o tigara si intind mana dupa o carte ramasa acolo de ultima data cand am fost. Rasfoiesc. Slabut, dar bine structurat; as fi incadrat-o la romance, nu la crime. Edituri aiuristice!
Uit de mine si ma cufund in ganduri. Despre mine. Despre ea. Despre un noi dorit si banuit, dar eu nu spun ca altii – nici in gand – “de acum suntem impreuna”; unde sunt granitele? Peste un timp ma “trezesc” si vad ca scrumiera este pe jumatate plina. Mda, stiu, nu-i place ca fumez, ca ma comport ca un copil uneori si ca nu stie mai niciodata care dintre noi este “om mare”. Pentru ea, as putea schimba unele chestii la mine, pana la urma mi-ar fi mai bine fara ele.
…..
Nu aud zgomot, intru in camera pe intuneric - poate doarme – imi arunc hainele pe undeva si ma strecor langa ea, incet sa nu o trezesc. Ma dau aproape si pun o mana pe mijlocul ei, sa o simt in brate; stupoare – e goala – de-aia statea cu patura trasa pana la gat cand am adus ceaiul? Pai? Se misca si-mi vine sa ma retrag, la naiba, nu ma asteptam sa fie goala, daca o sa creada… Pare ca sunt singurul uimit, aici, se intoarce cu fata la mine, natural, cu ochii inchisi totusi de parca ar vrea sa se ascunda de ea insasi, isi apropie buzele de ale mele si, in ciuda a ce ma astept, ma musca de buza de jos pana imi dau lacrimile, aproape.
- Mi-era pofta de tine; nu te intreba, stiu ca nu e logic. Sa nu ma ranesti, niciodata. Apara-ma de mine.
Dimineata ne prinde goi si imbratisati, are pe fata un zambet linistit, in somn. Si-a dorit; ne-am dorit. Atat, nu mai mult, nu mai putin. Stiu. O sa am grija de ea, asa voi avea grija de sufletul meu. Daca ar fi stiut de cat timp imi doream sa-mi doarma in brate, asa. Atat. Cu ea nu pot sa vreau altceva, nu inca. Simte sa sunt treaz si mi se cuibareste la piept.
- Cand o sa pleci?
- Din sufletul tau, niciodata.
Raspunsul - la ceva ce s-a transformat in provocare, aici
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu