Vin rosu sau alb?

3934042284_a7c40a1dc0_m
Natura muncii noastre ne-a facut sa ne intersectam de cateva ori. Mai mult tineam legatura prin mesaje despre activitati, conferinte, invitatii. Deja imi parea ezitanta, rece si in cautare de permanent nou, cumva nu o suportam, insa abia asteptam ca inboxul meu sa strige “Ai un mesaj nou de la Leah!”. Eram de parere ca nu are ce cauta in munca aia, nu se incadra in tiparele cunoscute de mine si utile. In ultimii ani mesajele ei erau clipele de relaxare intre zborurile de la Kabul la Manilla si catre Bogota - toate in conflict armat sau razboi civil - si intalnirile cu membri niciodata-hotaratului guvern libian. Niciodata mesaje personale; ba da, si-a cerut scuze o data ca nu imi facuse revista presei din Asia centrala, intr-o zi, pentru ca era bolnava. I-am raspuns sec si expeditiv “am televizor si in avion”; fara urari de insanatosire, nu-mi pasa, sau incepuse sa si asta ma enerva. Gandurile mele erau prea mult la ea, asta ma facea ineficient. Lipsita de eficienta era si ea in ultima vreme; ma facea sa ma gandesc ce mai incepuse, cu cine, cum se mai expunea de data asta.
Astazi ma enervase mai rau. Nici macar o scuza, nimic, telefonul inchis - uneori mai fuge aiurea, niciodata cand trebuie sa fie activa, totusi. Pana acum? E cazul sa o inlocuiesc?
Avionul aterizeaza pe aeroportul Transilvania, cumva un fragment de rasarit se vede in dreapta mea. Nu stiu de ce am ales Targu Mures de data asta, dar nici nu trebuie sa stiu. Cel mai sigur sa aleg alte puncte de tranzit de fiecare data. Acum insa, eram la limita puterilor. Decolasem de undeva intre An Nasiriyah si Al-Basrah, din Irak, voiam doar odihna. Mi-am zis sa merg la Sighisoara. Nu fac rezervare, platesc doar cash, o sa gasesc - sper - ceva pe acolo.
Am gasit o masina spre Sighisoara, nu stiu cand am ajuns, m-a trezit soferul - am luat “ocazie”; ce imprudenta, sa adorm intr-o masina straina. Candva nu o sa ma mai trezesc, daca o tin asa.
Cobor si apelez un numar din agenda, sa gasesc poate ceva cazare... retrasa. Ma lamuresc. O sa merg la Casa Wagner, Eszter mi-a zis ca acolo ar fi cel mai bine, tocmai se incheiase un team-building (stiu eu ce se “cladeste” in sesiunile astea) si ca e gol acolo, sa iau cheia de la biroul ei, a lasat-o la portar. 

Gasesc cladirea si ma opresc. Admir. Doua cladiri, de fapt, din secolul XVIII. Aici mi-as aduce iubita daca as putea sa fim singuri, sa fie gol ca acum gandesc. Daca as avea o iubita. daca mi-as permite sa am. Intru - bezna, dar sunt obisnuit, iar instinctul de conservare imi spune sa nu aprind lumina, ar da de banuit daca cineva mai stie ca e goala cladirea; daca Eszter stie, poate sa mai stie si altcineva - si incep sa urc. Cheia e pentru o camera de la etajul al doilea, am mai fost aici. Rememorez: pat dublu, central, noptiere cu lampi, masuta cu oglinda, comoda, o masa langa un perete, doua ferestre inalte cat camera - prea expus, dar o sa fie o noapte de odihna si atat, e ok.
Cheia in broasca si... e descuiat. Dar Eszter mi-a zis ca... Duc mana la tocul revolverului si imping usa lin, e bine ca nu face zgomot. Dinauntru se strecoara o lumina care curge. Da. Curge, nu izbeste, e anormal... Lumanari? Si totusi, intunericul nu e strapuns suficient de bine, abia deslusesc formele mobilei. Privirea mea obisnuita cu intunericul nu-mi da semne de pericol, intru si inchid usa in urma mea. Ce naiba am? gandesc, cand realizez ca inchizand usa m-am intors cu totul cu spatele la camera - ar trebui sa mai... Inghet. Simt o mana pe umar, coborand.
- Vin rosu sau alb? - spune o voce ca de copil, moment in care inghit in sec de usurare ca mana nu-mi era ostila; - Ai avut curaj sa vii tocmai la usa asta, imi spune, luandu-mi mana si punand-o pe pieptul ei, langa inima.
- Dulce sa fie, raspund, inca neputand sa-mi revin din uimire. Ea, aici. O recunosc doar pentru ca am intalnit-o o singura data, la prezentarea unui proiect de investitii. Atunci doar ne-am salutat, desi ne stiam deja si lucram impreuna - sa spun asa. Am revazut-o in aceeasi seara, la un restaurant, insa nu fusesem impreuna. Imi amintesc, o priveam de la cateva mese distanta, o sorbeam, dar stiam ce trebuie si ce nu. Trebuie? La naiba, macar in viata personala nu exista “trebuie”!
- De fapt, as vrea un rosé...
- Mie imi place cel rosu. Hai, aseaza-te... Ma indeamna inca tinandu-mi mana intre ale ei. A asezat masa altfel, asa ca stam fata in fata si o pot vedea si in oglinda. Dublu-ea. Pe drum, voiam niciun-ea. Punct marcat, bravo - o felicit in gand - dar tu cum ai ajuns aici...? Nu rostesc intrebarea. Cumva, sper ca inca sunt in masina spre Sighisoara, dormind, si ca visez. Daca si ea a fost in stare sa ma gaseasca, ba chiar sa fie inaintea mea undeva unde urma sa ajung, chiar e grav. Uf rau - imi spun si-mi dau o palma peste ceafa, in gand.
Licoarea curge in pahare, cumva se opreste din turnat chiar cand trebuie dar fara sa isi mute privirea de la mine. Concha Y Torro Terrunyo Carmenere, vad. Chile, regiunea Peumo, de ce o fi ales tocmai asta? Si mai ales, cum? Are gusturi bune, poate o sa mai lucrez cu ea - imi spun.
Imi intine paharul, vreau sa-l iau, nu, mana ei isi continua miscarea si mi-l pune la buze. Fata ei e atat de aproape. Sorb, uimit inca, si mai uimit de purtarea ei. Si mai uimit sunt ca il loc de vin, mirosul pe care il simt provine de la ea, levantica. Sunt coplesit de senzatii, vinul si parfumul, ea acolo, ca si cum...
- Uite - imi spune, retragandu-se - nu vreau sa-mi vorbesti, nu e bine sa stim prea multe unul despre altul, am vrut sa te intalnesc, atat. Maine o sa fie ca si cum clipele astea nu ar fi existat, si e bine asa. Degetele ei se plimba pe mana mea asezata lejer pe masa, privirea ii este putin in jos, dar am vazut un fel de lucire in ochii ei. Reflexie de la lumanari? Lacrimi? Nu ar avea motiv, mi se pare... Abia acum ii observ parul inca umed si brusc, o doresc. Insa imi asez cealalta mana peste a ei si...
- Bine, Leah, clipele astea vor exista doar acum si aici. Maine, nu au fost.
Isi ridica privirea si ofteaza, parca a usurare, parca a dor - nu poate sa fie dor, ne-am vazut o singura data in treacat. Timpul s-a dilatat, lumanarile de pe masa sunt aproape pe sfarsite, nu imi dau seama cat a trecut de cand am intrat in camera si pana acum.
- Multumesc! Atat, nu trebuie sa stii pentru ce. Mergi la nani - nani? Parca vorbeste cu un copil, ce tot are? - o sa vin si eu, spune iesind din camera.
A doua zi sunt trezit de soare. Caut, cu ochii inca inchisi, trupul pe care l-am simtit lipit de mine noaptea trecuta. Nu s-a intamplat nimic, stiu, doar mi-a dormit in brate. Nu am mai fost atat de odihnit si nu mi-a mai fost atat de bine, de ani buni. Nu e acolo. Dau in schimb peste un bilet si cu ochii abia mijiti - parca imi revine si uimirea de noaptea trecuta - citesc: “Am fugit devreme sa-ti fac revista presei, bestie! O sa ne mai gasim...” - “Bestie”? Eu? De cand...?
Foto: Jessica Melling – Sursa: Flickr
SHARE

Felix Cuceanu

    Blogger Comment
    Facebook Comment

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Adauga comentariu